Printre cei aproape 500.000 de ucraineni care au intrat în România în ultimele 25 de zile, de când țara vecină a fost invadată de trupele rusești, se numără și Iulia Cernițkaia, antrenoare de fitness și mamă a patru copii. Mai mult, femeia frumoasă din Odessa a hotărât să rămână în România, la fel ca alți 80.000 de conaționali. Ea a descoperit extraordinarul suflet al poporului român, generos și plin de omenie. Iar o întâmplare într-o benzinărie a copleșit-o pur și simplu.
Pe 24 februarie, când rușii au invadat Ucraina, Iulia Cernițkaia locuia la Odessa, pe malul Mării Negre, împreună cu soțul ei și cu cele patru fiice. Ea – antrenoare de fitness, cu propria sală și propria afacere; el – medic stomatolog.
Războiul a făcut ca totul să se schimbe brusc și dramatic. Soțul Iuliei a schimbat hainele civile cu cele militare, iar cleștele stomatologic cu un pistol-mitralieră. Iulia a stat în cumpănă câteva zile, apoi s-a hotărât: își ia fetele și pleacă spre Vest, pentru a le salva viața. Bombele începuseră să cadă și în zona Odessa, iar în Herson-ul vecin era urgie.
S-a înscris în lungul șir al ucrainenilor care așteptau să treacă granița spre Galați. A ajuns la Brașov, iar acum comunică prin Facebook de la Moeciu, unde a găsit găzduirea generoasă și dezinteresată a unei minunate familii de români.
Postările Iuliei Cernițkaia au avut cadență zilnică, din ele respiră recunoștința femeii plecate în pribegie și care a găsit mereu o mână întinsă. Dar o întâmplare petrecută vineri, 18 martie, într-o benzinărie, a copleșit-o. Un bărbat trecut de 60 de ani, deși evident necăjit și cu resurse financiare reduse, a scos din portofel 200 de lei și i-a dat.
Iulia a povestit totul pe Facebook. Găsiți mai jos această întâmplare, redată cu multă emoție, precum și câteva postări anterioare.
Un gând al Iuliei Cernițkaia, care încearcă să-și facă un rost în zona Moeciu din județul Brașov, te scutură ca un cutremur care îți intră prin călcâie și îți iese prin creștetul capului: „Întreaga lume ne susține și ne ajută. Ne oferă cazare gratis, mâncare, haine, bani. Iar vecinii noștri din Rusia ne omoară”.
18 martie: „Am început să plâng. Nici nu știa că am patru copii care mă așteaptă”/ Către ruși: „Plecați de lângă noi! Duceți-vă înapoi de unde ați venit!”
„Acești bani mi i-a dat un bărbat de 60-65 de ani într-o benzinărie, când am ieșit și mă îndreptam spre mașină, după ce achitasem plinul.
Și-a șters parbrizul și m-a întrebat în română: «Ucraina?» (în lima română).
I-am răspuns: «Ucraina».
Probabil m-a așteptat când a văzut plăcuțele de înmatriculare, cu număr de Ucraina.
Și-a deschis portofelul și mi-a dat 100 de lei. Și a spus: «Slavă Ucrainei!».
Am început să plâng. Am refuzat să iau banii, mai ales că am văzut că avea o mașină veche.
Dar el și-a deschis portofelul și mi-a mai dat 100 de lei! Mi-a spus că sigur am nevoie de ei. «Slava Ukraini!»
Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. La urma-urmei, nici nu știa că am patru copii care mă așteaptă. Și bine că nu i-am spus, că altfel își golea portofelul.
Am vrut să-l îmbrățișez, dar nu m-a lăsat.
Dacă acest om îmi citește cumva postarea, trebuie să știe că a ajutat o mamă a patru copii.
Am urcat în tăcere în mașină, mi-am șters lacrimile și nu puteam înțelege. Așa ceva?!
Întreaga lume ne susține și ne ajută. Ne oferă cazare gratis, mâncare, haine, bani. Iar vecinii noștri din Rusia ne omoară.
Vă mulțumesc tuturor! Celor care m-au adoptat împreună cu copiii mei, care ne ajută în toate!
Mulțumim prietenilor care ne-au trimis bani, pentru a avea din ce să trăim.
Camarazi! Războiul m-a învățat multe.
Războiul deschide mulți ochi.
Mulțumim pentru experiență, dar, vă rog, plecați de lângă noi!
Nu merităm asta.
Duceți-vă înapoi de unde ați venit!”
9 martie: „Animalelor! Nu sunt suficiente lacrimi și înjurături pentru a exprima cât de mult vă urăsc!!!”
„Ăștia sunt naziștii? Nou-născuți!
Maternitatea și spitalul de copii din Mariupol, astăzi 9.03.2022, au fost distruse de ocupanți!
Animalelor! Vă puteți imagina ce se va întâmpla cu oricine încearcă să intre în Ucraina după victoria noastră?!
Îți dai măcar seama ce cruce veți duce tu și familia ta dacă rămâi în viață?!
Nu e destulă ură! Nu sunt suficiente lacrimi și înjurături pentru a exprima cât de mult vă urăsc!!!”
10 martie: „Mi se rupe inima în bucăți că nu am avut timp nici să te îmbrățișez de rămas-bun, că războiul m-a luat pe nepregătite”
„Un telefon este singura modalitate de a da de tine acum.
E dureros de grea.
Mi se rupe inima în bucăți că nu am avut timp nici să te îmbrățișez de rămas-bun, că războiul m-a luat pe nepregătite.
Este înfricoșător să mergi la culcare și să aștepți cu nerăbdare un telefon a doua zi, spunând că ești bine.
Mă doare să știu că tu ești într-un loc fierbinte, iar eu am plecat să salvez copiii.
Abia aștept ziua în care vei spune: «Vino înapoi, am câștigat!».
Fiecare femeie, mamă, soție, fată care a trebuit să-și părăsească persoana iubită – vă înțeleg foarte mult.
Dar voi sunteți eroine! Salvați viețile și mentalitatea copiilor, care mai târziu ne vor crește țara.
Mi se rupe sufletul că noi suntem în siguranță, iar mulți compatrioți ai noștri nu pot ieși din zonelei periculoase.
Mi-e greu. Sunt ca o legumă. Încerc să mă mențin în formă, dar seara plâng în pernă.
Știu un lucru: imediat ce creaturile se retrag din Kiev (nu vorbesc din ucraineni), imediat, fulgerător, fără opriri și șederi peste noapte, merg acasă, la Kiev. În cinstea voastră. Pentru minunații oameni ai Ucrainei.
Voi face tot ce îmi stă în putere pentru a reconstrui orașul.
Încă puțină răbdare. Ştiu, ştiu. Și totul va fi Ucraina!”
11 martie: „Mi-am luat copiii și am plecat în România. Am fost întâmpinați de o familie minunată. Nu aș fi crezut niciodată că străinii pot fi atât de primitori”
„Mi-a luat mult timp să mă decid dacă plec sau nu. Eram sfâșiată între frica de a pleca și întrebarea: «Ce să fac mai departe?».
Totuși, m-am hotărât: mi-am luat copiii și am plecat în România. Am plecat din vama moldovenească la 8.30 dimineața și am ajuns la 22.30 la Brașov.
Știți cu toții despre cozile de la vamă și cum îi hrănesc pe toți și-i ajută cum pot.
Am fost întâmpinați de o familie minunată, escortați la casa unde ne aștepta o femeie, care ne gătește uneori și încearcă să ajute în toate.
Nu aș fi crezut niciodată că străinii pot fi atât de primitori. O mână de ajutor este mereu acolo.
Întrucât aici în mare parte toată lumea vorbește românește, găsim de cuviință să vorbim engleza noastră brută, pentru că ucraineana n-o cunoaște nimeni.
Am avut deja două familii care ne-au vizitat. Le-am adus copiilor o mulțime de jucării, bunătăți, haine (după dorințe și nevoi) și ne-au încălzit cu cuvinte de încurajare.
Nu-mi pot reține lacrimile după tot ce se întâmplă. Nu știu cum să mulțumesc, să le întorc gesturile frumoase. Dar știu sigur că Domnul îi va da fiecăruia după faptele sale.”
14 martie: „O să încerc să lucrez aici, în România. Tăticul copiilor e în război…”
„Ar trebui să spun că e ușor? Nu, nu. Nu.
Îmi este foarte greu s-o iau de la zero.
Acum am un management care mi-a făcut cele mai confortabile condiții, dar totul e nou, totul e schimbat în viața mea.
Văd cum se uită oamenii la mine, ca la o colegă de clasă care tocmai a trecut pragul clasei și toți vor s-o tragă de codițe. (…)
Deci, fraților, o să încerc să lucrez aici, în România, să rămân cumva pe linia de plutire.
Nu suntem asigurați. Tăticul copiilor e în război. Toată Ucraina a rămas fără venituri. Nu mă pot baza decât pe mine și pe oamenii cărora le pasă.
Trebuie doar să rezist, ca să nu vin acasă și să mușc pământul pentru a avea o resursă de supraviețuire până când voi putea câștiga primii bani în patria mea.
La fel va spun și vouă: nu stați degeaba! Nu așteptați pomană de la voluntari și de la stat! Mergeți și munciți! Faceți ce știți!”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!