ziaristii.com

Etichetă: george v freundlich

  • Centenarul unei minuni: Opera Națională Cluj

    Anul 2020 este un an de referinţă pentru Municipiul Cluj-Napoca, pentru nenumărații iubitori de artă, pentru iubitorii de muzică clasică și – în special – pentru cei care iubesc opera.

    În anul 2020 se aniversează 100 de ani de la deschiderea Operei Naţionale Române. Opera Română a fost prima instituţie lirică din România, și iată deci că această aniversare se adresează publicului meloman din toată ţara.

    Clujul a fost (și este) de foarte mult timp un oraș primordial cultural, cu Universitate și numeroase alte instituţii de învățământ, cu o intelectualitate sofisticată, rafinată și iubitoare de artă. De aceea, pentru a ține pasul cu cultura europeană, la Cluj s-a simțit nevoia de a se construi o operă. Cei mai  hotărâți și înverșunați – „titanii „care au făcut eforturi extraordinare pentru a se crea o operă la Cluj – au fost Tiberiu Brediceanu, Constantin Pavel și Dimitrie Popovici-Bayreuth. Culmea, cel care s-a opus cu vehemență acestui nobil proiect a fost Octavian Goga.

    Anul 2020 reprezintă Centenarul Operei Naţionale Române.

    Opera din Cluj-Napoca a fost construită la începutul secolului XX, de celebra firmă vieneză Fellner &Hellmer, specializată în construirea de opere și care avea deja la activ peste 25 de asemenea clădiri. Superba clădire a Operei a fost construită în stil rococo și baroc (această firmă a construit ulterior și Opera din Timișoara și pe cea din Iași).

    Primul spectacol de operă a avut loc la 25 mai 1920, cu celebra producție „Aida” de Giuseppe Verdi. Spectacolul a fost regizat de marele cântăreț Constantin Pavel, cel care a și fost primul director al Operei. Dirijorul spectacolului inaugural a fost Alfred Novak.

    Opera s-a cântat în limba română. Opera din Cluj-Napoca a devenit una dintre cele mai emblematice din Europa.

    Opera Națională Română din Cluj are 920 de locuri și a fost prima operă din ţara. Peste un an, în 1921, se inaugura Opera din Bucuresti (960 de locuri), cu opera „Lohengrin” de Richard Wagner, dirijor George Enescu. Clădirea actuală, sobră și rafinată, a Operei din București s-a construit între anii 1953-1954.

    În semn de apreciere și respect pentru Opera Națională Română Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 100 de ani, Banca Națională a României  a lansat pe piața numismatică o monedă de argint cu tema „Opera Națională Română Cluj la Centenar”.

    În cei 100 de ani care au trecut de la deschiderea Operei Naţionale Române, s-au prezentat peste 200 de titluri de opere, operete și balet din repertoriul universal, dar și din repertoriul autohton. Ex.: „Oedip” de George Enescu, „Meșterul Manole” de Sigismund Toduță, „Luceafarul de Ziuă” de Tudor Jarda, pentru a menționa doar câteva.

    Opera din Cluj a avut parte peste ani de personaje extrem de talentate, fie că vorbim de cântăreți/cântărețe, dirijori, corepetitori, membrii orchestrei, membrii corului, scenografi, regizori, croitoria și tâmplăria operei.

    Prin creșterea progresivă a calității operei, ea a devenit cunoscută și apreciată în toată Europa (mai cu seama în anii ’70, când directoarea Lucia Stănescu – din păcate, decedată recent – a organizat turnee ale Operei în marile capitale europene).

    De asemenea, s-a creat o emulație și „ștacheta” era urcată tot mai sus, astfel încât doar talente cu totul excepționale puteau să devină membri ai Operei.

    „Pepiniera” Operei au fost în cea mai mare masură Liceul de Muzică Cluj și Conservatorul „Gheorghe Dima” (Cluj).

    OPERA… Amintiri din copilărie

    De unde oare pasiunea mea, dragostea mea de operă?

    După cel de-al II–lea Război Mondial și după o perioadă extrem de grea pentru cetățeni, spre sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60, România s-a mai refăcut și – cu toate neajunsurile – viața s-a mai îndulcit cât de cât.

    Ce posibilități de distracții, de recreere existau pe-atunci? Erau filme, dar majoritatea erau rusești, patriotice și nu erau apreciate chiar deloc. Doar în rare cazuri se mai dădeau filme comice sau de aventuri. Televiziunea Română a apărut prin 1956-1957 și se transmiteau emisiuni doar pentru București.

    Dupa câțiva ani au început să fie difuzate emisiuni pentru întreaga ţară și au apărut televizoare și în provincie („Stassfurt”, „Rubin”, „Grigorescu”). Întrucât erau foarte scumpe, puțini oameni au reușit să-și permită acest lux. Devenise un obicei de a merge la câte un vecin pentru a urmări „Căpitanul Val Vîrtej” (un serial foarte iubit de copii, cu Septimiu Sever) sau cu ocazia vreunui meci de fotbal…

    Întrucât biletele la Operă erau foarte ieftine, multă lume mergea la spectacole de operă sau de teatru.

    Părinții mei au fost mari amatori și iubitori de operă, în special tata, și mergeau foarte des la spectacole. În familia noastră, primul copil s-a născut la aproape 8 ani de căsnicie. Tata era într-atât de pasionat de operă, încât și-a pus bani deoparte și a luat lecții de canto cu celebra cântăreață de operă Stela Simonetti.

    Tot în acea perioada lua lecții de canto (și tot cu d-na Simonetti) și îndrăgitul și talentatul cântăreț Constantin Drăghici. Tata, Andrei și Costică s-au împrietenit, iar prietenia a durat peste 50 de ani…

    Copilul George V. Freundlich

    Când eu aveam doi ani – mari și lați –, părinții doreau neapărat să meargă la un anumit spectacol de operă. Din păcate, nu au găsit femeie să stea cu mine și erau extrem de necăjiți. Pe la ora 7.00 PM, mama i-a spus lui tata să se îmbrace urgent la costum, pentru că vor merge la operă. Tata, încântat, s-a conformat, dar înainte de a ieși pe ușă, a constatat că nu venise nicio bonă să aibă grijă de mine. La întrebarea „Ce facem cu ăla mic?”, mama i-a răspuns sec: „Îl ducem cu noi!!!”. Tata a încremenit, dar urgent „s-a pus în mișcare”; în fine, iată-ne în sala Operei, ocupându-ne locurile. Spectacolul era „Madame Butterfly” de Giacomo Puccini; nu tocmai o operă „ușoară”.

    Eu stăteam la mama-n brațe și nu am scos nici măcar vreo onomatopee pe tot timpul spectactacolului. Din acel moment, părinții ne-au luat pe sora mea mai mare și pe mine la toate spectacolele. Începeam deja, la acea vârstă fragedă, să avem preferințe pentru anumite opere!

    De obicei stăteam fie într-o lojă, fie pe „fotolii de orchestră”, în primul rând. Eu mă uitam  din când în când pe scenă, dar preferam să mă uit la instrumentele muzicale. Stăteam cu capul aplecat înspre fosa orchestrei și urmăream o vreme dirijorul, apoi mă uitam la diferite instrumente. Ochii mi-au fost atrași de un instrument foarte  ciudat, deosebit de toate celelalte; un instrument metalic (alamă, firește) care avea un fel de șine sau culisă care aluneca în sus și în jos. De fapt, erau trei asemenea instrumente și extrem de rar am văzut ca toți trei să execute aceleași mișcări cu culisa. De regulă, unul mișca culisa în sus, altul în jos, al treilea – undeva pe la mijloc… Am fost foarte intrigat.

    De unde era  să știu că peste ani – după studiul viorii și al pianului – voi învăța să cânt la un asemenea instrument? Adică la trombon…

    George V. Freundlich

    În acea perioadă, spre mijlocul anilor ’60 și primii ani după 1970, în România se trăia relativ decent. Alimentele se procurau fără „pile” de la „complex” sau de la piață – legume, fructe, păsări. De la alimentară se puteau cumpăra brânzeturi, marmeladă, mezeluri:  parizer, pateu de ficat, polonez, tobă, care se găseau fără probleme, inclusiv seara. Țin minte cum mă trimitea tata seara să cumpăr mezeluri și să vin repede, că de la 9.00 începea meciul – de regulă, finala Cupei Intercontinentale (ex.: Racing Club Buenos Aires, cu vedetele Perfumo și Basile, contra unui Celtic Glasgow dezlănțuit și devastator, unde micuțul Johnston făcea legea). Laptele se aducea la domiciliu.

    Marea nemulțumire a românilor era aceea că nu puteau călători în străinătate, cu excepția unor țări „frățești” comuniste – Ungaria, URSS, Cehoslovacia, Bulgaria. De călătorii în Occident nici nu putea fi vorba (cu excepții puține și rare).

    Erau spectacole foarte bune – atât la teatru, cât și la Operă. Se aduceau filme chiar bune, coproducții franco-italiene. Erau concerte de jazz cu Sile Dinicu, Alexandru Imre, Margareta Pîslaru, Aura Urziceanu, Anca Parghel și alții. Multe asemenea concerte se transmiteau la televizor.

    Multă lume nu știe că la Cluj existau, de fapt, două Opere: Opera Națională Română și Opera Maghiară. Spectacolele erau programate foarte inteligent. Când la Opera Română era spectacol de operă, la Opera Maghiară era un spectacol de teatru, iar a doua zi era invers. Așadar, iată că dacă chiar voiai, puteai merge la operă în fiecare seară.

    Duminica, de regulă, erau 3 spectacole!!!

    Dimineața la 10 erau spectacole pentru copii și tineri – „Hānsel și Gretel”, „Ana Lugojana”…

    La ora 3.00 era un spectacol „ușor”, cu opere  de genul „Bărbierul din Sevilla”, „Flautul Fermecat”, „Nunta lui Figaro” etc., sau un balet (Ceaikovski – „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci” etc.).

    Seara la 8.00 era o operă cu adevărat „serioasă”: „Aida”, „Traviata”, „Boema”, „Carmen”, „Lucia de Lammermoor”, „Faust”, „Tosca”, „Lakme”, „Pescuitorii de perle”…

    Din când în când aveam și cântăreți oaspeți de la București, inclusiv – dar nu numai – nume care și-au început strălucitele cariere la Cluj: David Ohanesian, Ion Buzea, Ion Piso, Arta Florescu, Maria Slătinaru-Nistor, Viorica Cortez-Guguianu, Eugenia Moldoveanu, Octav Enigărescu, Ludovic Spiess…

    AUDIO: Ion Piso – „La donna e mobile”

    Veneau și din străinătate, mai adesea – dar nu întotdeauna – din țări socialiste: Paata Burchuladze de la Opera din Tbilisi, Amelia Benvenutti, Attilio D’Orazzi, Giuseppe di Stefano Virginia Zeani (toți din Italia), Jozsef Simandy (Ungaria) și alții.

    Când aveam vreo 4 ani, într-o superbă duminică de primăvară, după-amiază am fost cu mama în „Parcul Mare”. Mă jucăm cu alți copii. Ceva mai târziu a sosit și tata, care tocmai arbitrase un meci de fotbal pe Stadionul Municipal, aflat în apropiere.

    În timp ce ne jucam construind castele de nisip, am început să cânt arii din opere. Un grup de adulți tocmai trecea pe acolo și s-a oprit lângă noi pentru câteva minute. M-au întrebat unde sunt părinții mei și le-am arătat. Grupul a mers la părinți; întâmplător, erau cântăreți de la Opera Națională. I-au rugat pe părinți să ma înscrie cât se poate de repede la o grădiniță de muzică, după care să fac Liceul de Muzică și Conservatorul. Le-au mai spus că n-au văzut niciodată un copil de 3-4 ani să cânte arii din opere și au comentat că sunt extrem de talentat.

    Tata a fost croitor. Era considerat – pe bună dreptate – cel mai bun din oraș (și printre primii 3 din ţară, așa cum s-a „clasat” în repetate rânduri în concursurile naţionale de croitorie de la București!) și avea clientelă de elită, inclusiv celebrități de la Operă.

    Când eram mici (eu cu sora mai mare), tata aducea uneori acasă material de la croitorie și lucra până seara târziu. În mod normal, el ar fi trebuit să facă acest lucru la salonul de modă, dar dorind să stea și cu copii, lucra uneori de-acasă. În timp ce lucra, ne povestea conținutul mai multor opere. Comentariile le „ilustra” cântând acolo numeroase arii din opere, cu libret românesc. Eram  absolut fascinați și încântați.

    Uneori, din politețe, ducea acasă la unele cliente pardesiurile sau costumele noi – mai ales iarna. Uneori mă lua cu el și-i spunea mamei că mergem „numai noi, bărbații”. Astfel, pe la 4-5 ani am fost la cunoscutele vile „Petru și Pavel”, unde locuia d-na Ana Rozsa Vasiliu, sau pe Str. Horea, chiar lângă pod, unde locuia d-na Lya Hubic. Întotdeauna îmi cereau să cânt ceva. Eu eram timid, dar până la urmă le cântam, de regulă marele șlagăr „Marina, Marina”… Deși micuț aveam – se pare – simțul măsurii și nu prea mă băgăm în arii din opere… foarte rar le făceam pe plac și cântam „Yigoleto – Femeia aie” (încă nu știam să-l pronunț pe „r”.)

    AUDIO: Lya Hubic, Corneliu Fânățeanu – „Traviata”

    Am urmat grădiniță de muzică și apoi Școala și Liceul de Muzică (unde am învățat să cânt la vioară, la pian și la trombon), absolvind în 1975. Când aveam cam 10-11 ani, am aflat că se caută copii talentați pentru Corul de Copii al Operei Naţionale. M-am prezentat și am fost admis. Colegii mei din cor erau de fapt colegi de școală mai mari. Repetițiile le făceam cu distinsul prof. Emil Maxim, un om extrem de cult, mare pedagog și un individ foarte haios, cu un excelent simț al umorului. Repetițiile erau agreabile (spre deosebire de orele de cor de la școală). Pentru fiecare spectacol eram plătiți cu 25 de lei. În corul Operei cânta și directorul Liceului de Muzică (dl Leontin Chișu), așa încât am devenit „colegi”.

    Tare îi displăcea faptul că noi cântam în cor, dar n-avea ce face, căci făceam treaba bună și nu era nimic neregulamentar. Colegii lui adulți îl tot tachinau, spunînd că „uite, și copiii cântă mai bine decât tine”.

    Venind acasă după ora 10 seara sau chiar pe la 11, îi „băteam obrazul” lui tata, spunând (în glumă, dar pe un ton serios) cât de mult lucrez, până târziu în noapte, că să avem ce pune pe masă…

    Am ajuns să cunosc (cunoaștem) clădirea Operei mai bine decît foarte mulți care lucrau de ani de zile pe-acolo. În opere în care aveam de cântat în primul și ultimul act, mergeam la „scena mică” (în spate, acolo unde  aveau loc repetițiile de obicei) și băieții jucam fotbal, iar fetele stăteau în povești…

    Prin 1968 s-a prezentat pentru prima dată opera „Gioconda” (de Ponchielli), care s-a cântat foarte des în acea stagiune, iar noi, copiii, având de cântat în spectacol, mai că nu ne dădeau banii afară din casă…

    Îmi aduc aminte și de solo-ul meu din „La Bohemme”, când cântam singur pe scenă: „Vreau o trompetă și-un căluț”…

    AUDIO: Corina Circa – „Mon coeur s’ouvre a ta voix”

    Firește că trebuie să trec în revista pe mulți dintre cântareții și cântărețele care ne-au delectat (si chiar copleșit în multe ocazii) peste ani, și care au adus distincție și faimă  Operei Naţionale: Ana Rozsa Vasiliu, Lya Hubic, Stela Simonetti, Elena Vătafu, Margareta Rădulescu, Lucia Stănescu, Elena Stoica, Emilia Catană, Ecaterina Vilcovici, Agneta Kriza, Niculina Mirea-Curta, Margareta Vârban, Georgeta Orlovschi, Elena Andrieș, Corina Circa, Sara Buțiu, Liliana Bizineche, Carmen Gurban, Diana Țugui, Andrada Roșu-Vaida, Constantin Pavel, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Constantin Ursulescu, Dinu Bădescu, frații Almășan (Augustin și Mihai), Ion Buzea, Alexandru Racolțea, Teodor Carabiberi, Ion Piso, David Ohanesian, Corneliu Fânățeanu, Constantin Zaharia, Ion Iercoșan, Mugur Bogdan, Ion Lazăr, Alexandru Kopeczi, Paramon Maftei, Vasile Bărbieru, Emil Gherman, Ionel Pantea, Titus Pauliuc, Mircea Moisă, Dan Șerbac, Daniel Lapoși, Marius Vlad Budoiu, Geani Brad, Sorin Lupu, Petru Burcă, Florin Estefan…

    Balerine/balerini: Larisa Șorban, Eva Maksay, Lucia Cristoloveanu, surorile Bacsenski, Valeria Căprariu, Elena Berariu, Tatiana Damian, Emilian Barteș, Ioachim Pura, Adrian Mureșan…

    Directori: Constantin Pavel, Lucia Stănescu, Traian Popescu, Gheorghe Merișescu, Ionel Pantea, Marius Vlad Budoiu, Florin Estefan…

    Dirijori: Anatol Chisadji, Ion Iancu, Alexandru Taban, Petre Sbarcea, Emil Maxim, Gheorghe Victor Dumănescu, Tiberiu Popovici, Adrian Morar, David Crescenzi.

    Ar fi o greșeală de neiertat să nu menționez contribuția extraordinară a orchestrei și corului Operei, cor „strunit” mai mult decât excepțional, timp de peste 50 de ani, de maestrul Emil Maxim. Ce pot să spun? JOS PĂLĂRIA!

    (Desigur că nu am putut menționa pe toți care poate ar fi meritat acest lucru – și îmi cer scuze -, dar nu uitați că eu sunt medic în Canada, unde locuiesc de 36 de ani, și am scris acest articol din pasiune și dragoste pentru Opera Națională, recurgând doar la memoria mea și la amintirile mele personale.)

    AUDIO: Ionel Pantea – „La clemenza di Tito”

    Din 1995 am început să revin în țară și am văzut multe spectacole de operă, toate foarte bune, iar unele cu totul excepționale.

    Între spectatorii frecvenți și fideli la operă și artiști s-au creat „punți” sufletești, un fel de „special bond”. Se aduceau flori și erau aruncate pe scenă peste fosa orchestrei, uneori chiar din lojele apropiate de scenă. Florile se aruncau pe scenă de regulă după încheierea spectacolului (când adesea era și dirijorul pe scenă), dar în unele ocazii chiar și în timpul spectacolului, după interpretarea splendidă a unei arii.

    La sfârșitul spectacolelor excepționale, toți artiștii apăreau pe scenă, inclusiv „sclavul în frac”, adică dirijorul… Cum aplauzele nu conteneau, se lăsa un fel de cortină metalică, în care era o ușă; apoi începeau să apară artiștii, unul câte unul, ieșind prin acea ușă. Publicul era în delir. Artiștii – vedetele serii – erau ultimii…

    Se striga „BRAVO”, era animație, entuziasm și bucurie, satisfacția unei seri deosebite.

    Uneori, cântăreții erau strigați chiar pe nume: „Bravo, Dinule!”…

    Ce frumos a fost! Și a fost marele dirijor, maestrul Alexandru Taban, care se simțea cel mai bine purtând teniși. Iar la spectacole venea îmbrăcat la frac și – ceea ce aproape nimeni nu a observat – cu teniși vopsiți în negru!!!

    Spectatorii erau parcă o familie numeroasă, foarte mulți dintre ei au ajuns să se cunoască din vedere.

    AUDIO: Carmen Gurban – „Tosca”

    Opera a devenit pentru unii atât de îndrăgită, încât era parte din viața lor, era ca un membru de familie iubit și enorm respectat. Pe lângă tata, i-aș aminti pe dr. Marius Râmbașiu și mai ales pe chimistul prof. Miron („Pilu”) Marie, care și acum, trecut de 80 de primăveri, a fost și a rămas cu adevărat o „enciclopedie ambulantă” de operă, cunoscând toate ariile – posibile și „imposibile” – din toate operele (un fel de Iosif Sava  axat în mod absolut pe operă, dar chimist la bază, și nu muzicolog!), pe cei mai faimoși cântăreți români și străini. Are sute și mii de înregistrări cu adevărat istorice și sunt convins că are mai multe înregistrări decât cele mai bine dotate studiouri de radio!

    Peste ani, am avut enorma bucurie să călătoresc cam pe toate meridianele lumii și am vizionat spectacole de operă de la Wellington (Nouă  Zeelandă) și Sydney până la Madrid, Paris, Erevan, Tbilisi, Budapesta, Viena, Covent Garden, alla Scala, Copenhaga, Reykjavik, Buenos Aires, Santiago (Chile), Santa Fe, San Francisco, Toronto, Montreal, Vancouver, și chiar la opera din junglă (nu e nici o greșeală – în Brazilia, în Amazonia, există o splendidă operă care se numește „Opera Amazonas”, unde de fapt am urmărit un Festival de chitară clasică). Și, firește, Metropolitan New York (de departe cea mai bună opera din lume, fără nicio discuție), unde m-am „refugiat” de foarte multe ori când eram epuizat de activitatea mea extrem de dură, responsabilă, solicitantă… Spectacolele de la MET (unde i-am admirat de multe ori pe Angela Gheorghiu, pe Roberto Alagna și pe Marius Brenciu) mi-au alungat oboseala chiar repede, de parcă ar fi acționat o baghetă magică.

    Vizionarea a numeroase spectacole prin lume mi-a confirmat și întărit opinia că Opera Națională Română din Cluj-Napoca este excelentă!

    DORESC SĂ MULȚUMESC DIN SUFLET (ȘI SPER CĂ POT VORBI ȘI ÎN NUMELE  MULTOR SPECTATORI) ARTIȘTILOR, TUTUROR CELOR CARE PESTE ANI NE-AU INTRAT ADÂNC ÎN SUFLET ȘI L-AU MODELAT CU MIGALĂ.

    ACEȘTI MARI ARTIȘTI NE-AU OFERIT NOUĂ, SPECTATORILOR, CU DRAG ȘI ENTUZIASM, TALENTUL LOR EXTAORDINAR, CU GENEROZITATEA CELOR CARE TRĂIESC (ȘI) PENTRU ALȚII.

    M-am bucurat să-l revăd pe „Pilu” Marie la ultimul spectacol al Operei Române, în 6 martie 2020, la spectacolul „Lucia de Lammermoor” (după acel spectacol, Opera a fost închisă din cauza pandemiei).

    M-am bucurat să-l revăd și pe profesorul nostru Emil Maxim, care, deși a înaintat în vârstă, până acum câteva luni a continuat să pregateasca excelent corul Operei.

    Așa cum am menționat deja, eu am fost membru al Corului de copii de la Opera Națională.

    În Canada am cântat 25 de ani în Timmins Symphony Orchestra (trombon).

    Spre marea bucurie a publicului din Timmins (și a mea personală), în fiecare stagiune am pregătit și un spectacol de operă („Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, „Spărgătorul de nuci” – mai adesea în ajunul Crăciunului – și „Frumoasa din pădurea adormită” de P. I. Ceaikovski, „Inima de Aur” de Luc Martin, „Pirații din Penzance” de Gilbert și Sullivan și altele).

    Iată că am avut bucuria nu doar de a fi spectator la operă, ci și artist. Mulțumesc și din acest colț de pagină „Adevărului de Cluj” și ulterior ziarului „Făclia”, care au consemnat aceste spectacole pentru melomanii clujeni.

    Din păcate, pandemia a cauzat anularea multor spectacole pregătite intens, minutios și cu migală pentru această mare aniversare. Dar nu a reușit să diminueze în niciun fel dragostea, afecțiunea, stima, mândria, bucuria publicului clujean pentru Opera Națională.

    Nu pot exprima în cuvinte cât de mult a însemnat opera pentru mine. Când eram „sfârșit” de oboseală, adeseori mă „refugiam” la New York pentru o „cură” de operă. Oboseala trecea repede, de parcă artiștii m-ar fi atins cu o baghetă magică.

    Opera m-a făcut un medic mai bun și mai înțelegător, un fiu mai bun pentru părinții mei, pentru prietena mea, pentru toți cei din jurul meu…

    La sfârșitul anului 2008 am obținut un premiu extrem de prestigios pentru activitatea mea medicală. În Anul Nou 2009 eram la New York cu ilustrul medic chirurg, prof. dr. Sandu Bologa, și soția lui, Grete. Am vizionat împreună câteva opere, cea mai așteptată find „La Rondine” cu Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Marius Brenciu. După spectacol am obținut (la cererea expresă a d-nei Angela Gheorghiu) să intrăm să-i vedem pe artiști. I-am spus Angelei Gheorghiu că mi s-a acordat recent un premiu extrem de prestigios și i-am explicat cât de mult au contribuit opera, artiștii și chiar ea însăși, peste ani, la rezultatele mele din munca de medic de urgențe. La auzul acestor comentarii, i-au dat lacrimile.

    Dragostea mea nețărmurită pentru operă m-a determinat, m-a împins chiar (în ciuda unui program incredibil de dur, ca medic de urgențe pe un teritoriu foarte mare), să creez de unul singur un dublu CD cu cele mai frumoase arii compuse vreodată și interpretate de cei mai mari  cântăreți ai lumii: „ROYAL OPERA GALA”. Am prezentat acest CD colegilor mei de promoție de la Liceul de Muzică (1975), iar „Adevărul de Cluj” a salutat această realizare, ca și unele ziare din Canada.

    În toamna anului 2005 a fost lansat (în Canada) acest dublu CD, care s-a bucurat de o primire excepțională și s-a epuizat în 4 zile! Și da – în broșura care însoțește acest CD am așezat poza Operei Naționale Române Cluj-Napoca alături de poza ultra-celebrului MET („Metropolitan Opera New York”). Fără Opera Națională Română, „The MET” nu ar fi însemnat pentru mine  nimic… niciodată… Pentru că de acolo, de la Cluj, a pornit totul… and the rest is history…

    Bunul Dumnezeu să binecuvânteze Opera Națională Română!

    Fie ca această superbă și emblematică instituție culturală, Opera Națională Română, să înflorească și să continue să copleșească spectatorii cu realizări dintre cele mai prestigioase!

    George V. Freundlich, decembrie 2020

    Timmins, Canada

    NOTA REDACȚIEI

    George V. Freundlich

    • Membru în TSO Timmins Symphony Orchestra 1994-2019 (25 de ani trombon).
    • Membru al celebrului big-band „The Timmins All Star Big Band”.
    • Membru „Board Of Directors Orchestras Canada” (din 1997).
    • „Fellow And Benefactor” The Metropolitan Opera New York (din 2006), scrie recenzii pentru operele  de la „MET”.

  • Un festival multicultural – Ziariștii

    Recent am scris în „Făclia” (26 martie) despre „O prietenie sinceră”, descriind în acel articol o seară culturală și culinară deosebit de agreabilă organizată de Comunitatea Evreilor din Cluj și având ca invitați de onoare pe presedinții și membrii comunităților armene din Cluj și din Gherla (Armenopolis).

    Între aceste comunități etnice există, de mult timp, o relație de deosebit respect reciproc și strânsă prietenie, în bună masură (și) ca urmare a trecutului extrem de tragic prin care au trecut atât evreii (Holocaustul), cât și armenii (Genocidul provocat de turci).

    Îmi exprimam părerea că toate grupurile etnice din Cluj ar trebui să trăiască în armonie și prietenie, respectând tradițiile, religia, obiceiurile și bucătăria fiecărui grup etnic. Îmi exprim convingerea că acest lucru este perfect realizabil în Clujul nostru iubit. Iar exemplul de strânsă prietenie între evrei și armeni este cea mai concludentă dovadă în acest sens.

    „Soția mea”, Shania Twain

    Așa cum unii dintre dumneavoastră știți, eu locuiesc în Canada din anul 1985. Din 1994 locuiesc la Matheson, o suburbie a orașului Timmins, în cea mai prosperă provincie a Canadei: Ontario.

    Aș dori să vă prezint Festivalul Multicultural care are loc anual, la sfârșit de mai, la Timmins.

    Timmins, acest frumos oraș la nord de Toronto (nu destul de la nord, cum ne amuzăm uneori cei de-aici), este orașul în care s-a născut, a trăit și a lucrat (la McDonald’s) celebra Shania Twain înainte să devină o supervedetă mondială. Întâmplător o cunosc personal și le spun unora, câte-odată, în glumă, că a fost prima mea soție. Când ei se amuză de „poantă”, eu scot câteva poze cu noi doi și amicii îngălbenesc!!!

    Iată că e în sfârșit primăvară și la noi.

    Duminică, 26 mai 2019, a avut loc la Timmins tradiționalul Festival Multicultural.

    Ce este acest festival?

    În primul rând, vă voi scrie câteva generalități, după care voi descrie Festivalul cel mai recent, adică cel de anul trecut.

    Acest festival adună la un loc reprezentanți din toate (sau din majoritatea) grupurile etnice care trăiesc în oraș. La festival are loc o paradă, au loc manifestări culturale, iar fiecare „țară” trebuie să participe cu mâncare tradițională de „acasă”, care se vinde numeroselor persoane care vin cu mic, cu mare, de ani de zile, la acest festival.

    Acest Festival, practic, apropie oamenii, indiferent de unde provin, și demonstrează foarte clar că grupuri etnice foarte diverse pot trăi în perfectă armonie în același oraș, unde toți se străduiesc să construiască un oraș mai frumos, mai prosper și mai divers, pentru toți și în primul rând pentru copii și generațiile viitoare.

    Nu doar imigranții iubesc acest festival; localnicii, adică cei născuți pe-aici, în special anglofoni (englezi, irlandezi, scoțieni) și francofoni (cu „rădăcini” franceze), apreciază enorm acest Festival deoarece au ocazia să cunoască „pe viu” reprezentanți din toate comunitățile etnice și învață despre cultura lor. Și,  poate mai presus de toate, se ospătează și savurează toate bunătățile posibile și imposibile, pregătite de diversele grupuri etnice. Învățând mai mult despre cultura și tradițiile altor țări, localnicii devin mai toleranți și mai generoși.

    Liliana năzdrăvana

    Să vedem acum  cum s-a desfășurat Festivalul Multicultural din Timmins, ediția 48, duminică, 26 mai 2019.

    Întâmplarea a făcut ca, prin coincidență, în chiar aceeași zi să se desfășoare în Romania  alegeri (importanța lor a fost mai mare decât în alegerile precedente, din motive bine știute). Din păcate, o spun cu profund regret, conform „tradiției”, noi, românii care locuim  ceva mai departe de marile metropole Toronto și Montreal – și care, prin activitatea noastră, aducem cinste României, țara din care am venit -, nu am avut posibilitatea să votăm nici de această dată. Sau, mai pe românește, după ceva agitație (acu’ câțiva ani) și cuvinte nu foarte politicoase către Guvern, lucrurile au reintrat în „normal”…

    Comunitatea românească a anunțat că va participa la Festival. La fel și câteva țări din Africa (Ghana, Camerun, Africa de Sud) și din Caraibe (Trinidad-Tobago, Jamaica, St. Vincent, Haiti), care și-au anunțat participarea, grupându-se împreună.

    Câțiva reprezentanți au fost invitați la Primărie, unde li s-au făcut poze. Printre cei prezenți a fost și reprezentanta noastră, Liliana („fuge, fuge nădrăvana”, cum zicea atât de îndrăgitul cântec…) Brăilescu din Tecuci și apoi Galați, căsătorită cu un domn de origine indiană, dl Raj Mohanty.

    România și Aborigenii, la Parada Națiunilor

    A sosit și ziua Festivalului – care a fost intens mediatizată, atrăgând nu doar public din oraș, ci și din zone aflate la 3-4 ore de călătorie cu mașina.

    Festivalul trebuia să se deschidă la ora 12.30, ceea ce s-a și întâmplat, dar de pe la ora 11.00 foarte greu puteai găsi loc de parcare și doar la ceva distanță. (M-am simțit aproape ca la Cluj, unde mergi la Operă și parchezi în Florești – cu deosebirea că la Timmins am reușit, totuși, într-un final, să parcăm în apropierea „obiectivului”).

    Festivalul s-a desfășurat în enormul centru cultural „McIntyre” (din cartierul „Schumacher”), pe care eu îl cunosc foarte bine deoarece în marile Săli de Bal am cântat, realizând cu formația  „The Timmins All Star Big Band”, mulți ani consecutivi, Show-ul de Anul Nou.

    Festivalul a avut loc în Arena de hochei. A fost o zi superbă, însorită și călduroasă. La intrare nu se vindeau bilete; intrarea se făcea pe baza unor donații, mai degrabă simbolice.

    Odată intrați, oamenii își căutau locurile preferate în tribune. Foarte multă lume a venit sub formă de trei generații: bunici, copii și nepoți.

    În incinta patinoarului, pe margine, chiar în fața panourilor de plastic transparent (care îi protejează pe spectatori la meciurile de hochei), s-au instalat standurile diferitelor „țări” participante. Lumea nu avea încă voie să intre, trebuia să stea în tribune.

    În mijlocul patinoarului s-a construit o scena pătrată, asemănătoare cu un ring de box, dar ceva mai mare, pentru programul artistic.

    La început s-a intonat, firește, Imnul Național al Canadei – „O, Canada” -, compus de Calixha  Lavalee, care, în mod întâmplător, a fost străbunicul unei paciente din clinica („parohia”) mea.

    În continuare au ținut scurte cuvântări primarul din Timmins și doi parlamentari care reprezintă orașul și întreaga zonă.

    Apoi a început Parada Națiunilor, care s-a desfășurat în mod identic cu paradele de la Jocurile Olimpice. Au participat următoarele „țări” (reprezentate de grupurile etnice din oraș): Austria, China, Croația, Filipine, Finlanda, Germania, India, Italia, Jamaica, Olanda, Peru, România, Scoția, Ucraina, plus Aborigenii, Grupul Francofon, Țările din Caraibe (Haiti, St Vincent, Trinidad-Tobago) și Țările Africane (Ghana, Camerun, Africa de Sud).

    Un lanț de necazuri și o veste bună: sosirea Părintelui Stelian

    S-a scos în evidență că, pe lângă țările de-acum „consacrate”, vor apărea și oaspeți noi: Țările Africane și Țările din Caraibe (sub forma a două grupuri compacte), precum și România.

    În această afirmație s-a strecurat o eroare. În sensul că, în trecut, timp de mulți ani, România a participat la acest festival. Totuși, în ultimii 2-3 ani, România nu a participat, din diverse motive.

    La sfârșit de 2015, Diana și George Stoian – un cuplu extrem de iubit, reprezentanți de frunte ai comunității române din Timmins – au decedat, amândoi, în doar 10 zile.

    Ulterior a decedat și Părintele Jivcu, de loc din Cluj, la venerabila vârstă de 92 de ani.

    Aceste decese și lipsa serviciilor religioase pentru comunitatea română au dus la scăderea evidentă a moralului comunității.

    Apoi, câteva familii de români foarte îndrăgite s-au mutat în alte orașe.

    În fine, de parcă aceste evenimente nu ar fi fost de ajuns, mai mulți membri ai micii comunități române din Timmins s-au îmbolnăvit foarte grav, viața lor fiind în pericol (unul dintre ei fiind chiar subsemnatul). Dar, din fericire, toți au trecut  cu bine peste boală.

    Recent a sosit în oraș Părintele Stelian Orlando Geonea și moralul comunității s-a îmbunătățit  semnificativ. În aceste condiții, am hotărât ca România să revină în rândul participantelor la Festivalul Multicultural. Până la urmă, deși suntem foarte puțini, noi, românii, am adus și continuăm să avem un aport substanțial la bunăstarea orașului și a districtului. Și atunci, de ce să ne ascundem?!

    Între sarmale și ardei umpluți

    La paradă, fiecare mini-delegație avea un port-drapel. Unele comunități au trimis la paradă o singură persoană, amintind de unele țări liliputane participante la Olimpiade (Guam, Nauru, Samoa, San Marino etc.); în cazull acestor țări minuscule, singurul sportiv era în același timp port-drapel, competitor, antrenor, preparator fizic, manager, psiholog, doctor, spectator, securist, gazetar, bucătar etc.

    Fiecare port-drapel urca pe scenă, iar la sfârșit, în aplauzele publicului, pe scenă s-au aflat toate țările, cu steagurile respective.

    Atunci, ușile s-au deschis larg și mulțimea a fost îndemnată („slobozită”, ca să nu spun „asmuțită”) în patinoar, pentru a urmări programul artistic și mai ales pentru a se desfăta cu bunătațile de pe mese, unele aduse din afară, direct de pe grill.

    În doar câteva minute s-au făcut cozi la diferitele standuri. Apoi, lumea a început să migreze de la stand la stand, iar când nu au mai putut mânca, dar au văzut ceva apetisant, au cumpărat să ducă și acasă, la pachet.

    La standul românesc, frumos împodobit cu harta României – un steag tricolor pe masă (a fost steagul meu, care a stat pe biroul cabinetului meu medical timp de 32 de ani!). S-au servit ardei umpluți delicioși, precum și prăjituri și cozonaci tradiționali. Toate aceste bunătăți au făcut deliciul clienților. Unii, cu mai multă „experiență”, au fost puțin surprinși – neplăcut – de faptul că românii nu au pregătit minunatele sarmale, ca în urmă cu ani… Acum, ce să facem? Am dorit și noi să prezentăm și alte bunătăți de-ale noastre… cu atât mai mult cu cât bunul nostru prieten, distinsul și extrem de apreciatul inginer Iulian Radu (a nu se confunda cu arbitrul de fotbal cu același nume!), care prepara cele mai bune sarmale, era plecat să-și viziteze mama în România.

    La standul românesc s-au aflat Anca Radu (avocat), Liliana Mohanty (profesoară), Oana Cristea (avocată, care s-a mutat de curând la Timmins), Carmen Radu (profesoară) și subsemnatul George Freundlich (medic premiant, directorul Spitalului „Bingham Memorial”).

    Ulterior ni s-a alăturat și Părintele Stelian Orlando, care a sosit direct de la Biserica  Românească „St Mary’s”, după slujba religioasă.

    Nu toți românii din Timmins și din zonă au venit la acest festival, unii alegând să-și petreacă duminica în alte feluri.

    Iată și un fapt mai deosebit. Dacă Liliana Mohanty s-a aflat la standul românesc, soțul ei, dl Raj, s-a aflat la standul indian. Când totul s-a terminat, și-au  adunat „jucăriile” – adică pe cei doi copii adorabili – și, obosiți, dar fericiți, au plecat acasă.

    Pe tot parcursul fiestei culinare, pe scenă a avut loc un program artistic cu ansambluri de dans ucrainene, tradiții chinezești, coruri etc. Comunitatea română a fost reprezentată de o elevă de la Liceul de Muzică, Eva Miller (ai cărei bunici sunt români), care a cântat foarte frumos la vioară.

    Festivalul a fost filmat de mai multe televiziuni, iar gazetarii diverselor ziare – între câte o gustare – luau de zor interviuri la diferite standuri.

    Au existat numeroase băuturi răcoritoare de toate felurile, nu însă și alcool. În felul acesta, s-au prevenit posibile momente penibile, iar fiecare putea să meargă liniștit la mașină și să conducă în siguranță.

    La sfârșit, spectatorii și-au manifestat bucuria, entuziasmul și aprecierea pentru organizarea acestui  foarte popular festival și au promis că vor reveni cu plăcere la edițiile viitoare.

    Pledoarie pentru un „Festival Multicultural Clujean”

    Cum eu sunt clujean, mă gândesc că orașul tinereții mele – dar și altele, cu Bucureștiul în frunte – s-ar putea inspira din modelul candian, pe care l-am îndrăgit la Timmins. Clujul este un oraș cosmopolit și tot mai multe persoane din străinătate (în principal, recenți absolvenți de facultate) hotărăsc să se stabilească în această citadelă universitară a Ardealului. În afară de majoritatea populației, care este de etnie română, avem la Cluj și maghiari, germani, evrei, armeni, și – mai recent – mini-comunități de francezi, portughezi, brazilieni, chinezi, arabi, africani etc. Având ca model Festivalul Multicultural din Timmins, Clujul ar putea și ar trebui să organizeze un festival asemănător.

    Permiteți-mi să-mi exprim speranța, convingerea chiar, că este doar o chestiune de timp pâna când vom participa cu bucurie, entuziasm și mândrie la un eveniment deosebit: „Festivalul Multicultural Clujean”.

    Dr. George V. Freundlich

    Matheson-Timmins, Ontario, Canada

    DE ACELAȘI AUTOR:

    Nota redacției

    George V. Freundlich

    • George Valentin Freundlich este muzician și medic, născut și educat la Cluj-Napoca.
    • A absolvit Liceul de Muzică (pian, vioară, trombon) în 1975 și Universitatea de Medicină și Farmacie (cu nota 10!) în 1982.
    • De 35 de ani trăiește în Canada, unde a realizat o carieră strălucită. Distins  cu numeroase și foarte prestigioase diplome, premii, medalii și ordine.
    • Director emerit al „Bingham Memorial Hospital” din Timmins, statul Ontario (recent pensionat).
    • 1994-2019: membru al Timmins Symphony Orchestra (la trombon) și al celebrului The Timmins All Star Big Band.
    • Din 1997: membru în Board of Directors „Orchestras Canada”.
    • În 2005 a creat un dublu CD „Royal Opera Gala”, care s-a bucurat de un enorm succes (s-a epuizat în 3 zile).
    • Din 2006: „Fellow & Benefactor” Metropolitan Opera House – New York. Scrie recenzii despre spectacole la MET.
    • În 2008 a fost distins cu Marele Premiu de Excelență în Practică Medicală „Council Award”, echivalent cu „Medicul Anului”.
    • Cel mai tânăr personaj din dicționarul „Clujeni ai secolului XX”, ediția 2000.
    • Membru fondator și colaborator la publicația „Viața Transilvaniei” (2006).
    • Globe-trotter extrem de activ, a vizitat circa 100 de țări (a lucrat la Cercul Polar de Nord și în Antarctica) și este corespondent „TripAdvisor” (evaluator de restaurante și hoteluri).
    • Premiat de Ministerul Afacerilor Externe al României cu „Diploma de Umanitate, Filantropie și Ambasador Cultural” (2012).

  • Dor de Ioan Chirilă. 20 de ani fără „Unchiul Vania”

    Un text de GEORGE V. FREUNDLICH

    De curând (21 noiembrie) s-au împlinit 20 de ani triști de când marele scriitor și gazetar sportiv, inegalabilul IOAN CHIRILĂ, a trecut în eternitate, părăsind înainte de vreme această lume, fie și nedreaptă.

    Ioan Chirilă s-a născut în Basarabia, iar părinții săi au fost: tatăl lipovean și mama de origine greacă. Familia s-a mutat ulterior la Galați și apoi la Brăila. 

    Există oameni care ne rămân în minte și suflet o viață, căci ei ne-au bucurat cândva, ne-au amuzat, ne-au deschis orizonturi noi făcându-ne să fim mai buni, mai optimiști, ajutându-ne să creștem.

    Există oameni care au intrat acolo, în sufletul nostru, mângâindu-l, zâmbindu-i, ba chiar modelându-l cu migală și talent.

    Există oameni care ne-au bucurat, ne-au pus frumos pe gânduri, ne-au arătat lumea cea mare a universului geografic și sportiv, și noi am rămas mai bogați și fermecați, dornici să le semănăm cât mai mult. 

    Există oameni care ne-au dăruit peste ani o parte din ei, cu generozitatea celui care trăiește pentru altul.

    Aceste lucruri nu se uită; nu e permis să se uite!

    2000: Ovidiu Ioanițoaia, actrița Iarina Demian (soția lui Ioan Chirilă), George V. Freundlich, Grigore Cartianu…

    Adolescentul de acu’ ceva vreme citea pe nerăsuflate cărțile Maestrului, pătrunzând tiptil într-o lume a sportului, bogată, „exotică”, feerică. Știu bine că și voi, cei ce citiți aceste rânduri, ați simțit la fel. Cei mai tineri au auzit de la părinți, rude sau prietenii mai în vârstă.

    L-am cunoscut prin intermediul cărților sale, pe când eram un timid elev al Liceului de Muzică din Clujul meu iubit, și trebuie să mărturisesc că de la început mi-au plăcut în mod cu totul deosebit. De fapt, atât de mult, încât într-un timp relativ scurt au început să-mi producă „dependență”. Mulți, mulți alții au simțit la fel, astfel că aveai nevoie de „pile” serioase la librăria din colț pentru a-ți face rost de cărțile Maestrului, de obicei vândute la preț dublu, deoarece se vindeau „la pachet” cu cărți greu vandabile ale detestatului dictator și ale „savantei de renume mondial”.

    Cărțile lui Ioan Chirilă (cei mai apropiați îi spuneau Vanea, iar eu îi spuneam Unchiul Vania) debordează de vervă și exuberanță, caracterizându-se printr-un entuziasm contagios, umor suculent, ironie, sarcasm, amănunte deosebit de picante, dibaci strecurate și – mai presus de toate – prin comparațiile sale inegalabile.

    De-a lungul anilor am călătorit enorm pe toate cele șapte continente, pe toate meridianele globului. De fiecare dată, printre primele lucruri pregătite în bagajul de mână s-au numărat una sau două cărți de Ioan Chirilă.

    Și uite-așa, destul de obosit fizic după o călătorie de 3-4 săptămâni la capătul lumii, dar  psihic cu „bateriile încărcate”, m-am reîntors în Canada plin de entuziasm și optimism. Citirea sau recitirea unor cărți ale Maestrului transforma 10-14 ore de zbor, uneori fără escală (pentru cei mai mulți, un coșmar) într-o experiență agreabilă.

    Indiferent dacă merg în Tibet (pe „Acoperișul Lumii”), în Chile, Singapore, Gibraltar, Indonezia, Islanda, Insulele Cook, Insula Paștelui, Norvegia, Noua Zeelandă, Ecuador, Bhutan, Botswana, Țara Sfântă Israel sau Țara de Foc, cărțile lui Ioan Chirilă au devenit pentru mine la fel de importante ca periuța de dinți sau pașaportul.

    Ele m-au însoțit, ca vechi și foarte fideli prieteni, de la Cercul Polar până în Antarctica, de la Kilimanjaro până la Machu Picchu, de la Piramidele Egiptului până în Kiribati, din HAGI-CITY (Japonia) până la EL CALAFATE (Argentina)… și lista ar putea continua.

    Doi pe-o canapea: Ioan Chirilă și George V. Freundlich

    Pe la mijlocul anilor ’90 am avut, în sfârșit, imensa bucurie și onoare să-l cunosc pe marele gazetar „Unchiul Vania” și personal.

    Absolvent al Facultății de Drept, Ioan Chirilă a fost un om de o cultură incredibilă. Înzestrat cu o memorie fabuloasă, vorbea la perfecție câteva limbi străine și chiar a tradus lucrări literare din limba rusă în română. Cânta foarte bine la pian și la vioară și se simțea „acasă” în orice discuție legată de arte plastice, literatură, muzică clasică, geografie etc.

    A iubit toate sporturile, iar prin anii ’60 a fost redactor la revista „SPORT”, o publicație ciudată, tipărită pe hârtie de calitate, maro (!!!), care avea multe poze și relata despre sporturi diferite.

    Ulterior a început să scrie mai mult despre fotbal, reușind în scurt timp să devină unanim recunoscut ca gazetarul (el își spunea cronicarul) care dădea „ora exactă” în analizele despre meciuri de fotbal, scrise sau discutate. A participat la numeroase Campionate Mondiale de fotbal, la Campionate Europene și la Olimpiade, scriind cu o măiestrie ieșită din comun cărți despre aceste super-evenimente.

    Cărțile lui Ioan Chirilă – mai ales cele de fotbal – au legături între ele, în sensul că nume extrem de cunoscute și apreciate în gazetăria sportivă internațională apar cu regularitate  în aceste cărți, în calitate de confrați, dar și ca prieteni: Victor Sinet, Jean-Philippe Réthaquer (Franța), Diakoiannis (Grecia), Mario Widmer (Elveția) și alții, cel mai pitoresc fiind amicul Tassos, grecul din SUA.

    Să ne amintim și despre cărți excepționale cu tematică din alte sporturi – „Ar fi fost prea frumos” și „Nadia”.

    Cărțile lui Ioan Chirilă se deosebesc de alte cărți sportive deoarece ele sunt infinit mai complexe, adevărate ghiduri turistice internaționale, descriind cu un pitoresc extraordinar, inegalabil – pe lângă evenimentele sportive propriu-zise – numeroase țări, locuri, oameni,  tradiții, obiceiuri… un fel de anticipație a „Lonely Planet” în anii ’60, ’70, ’80….

    Faptul că Ioan Chirilă a scris mai ales despre sport nu îl face cu nimic mai puțin decât un Eminescu, un Creangă, un Coșbuc, atâta doar că era ancorat și scria despre sport și evenimente sportive. În propriul său domeniu a fost un titan, incontestabil. Iar cărțile sale nu sunt mai prejos decât cele mai apreciate cărți românești de beletristică, teatru etc.

    Ioan Chirilă a fost iubit și apreciat de nenumărați fani, și sunt sigur că nu greșesc numindu-l „Condeiul De Aur” al gazetăriei sportive românești. A scris peste 30 de cărți, una și una, fiecare în sine o bijuterie literară de sine stătătoare. Cunoștințele sale de fotbal, cunoștințele sale în sens de amiciție cu fotbaliști de mare renume, antrenori celebri, confrați gazetari sportivi și o imaginație incredibilă au stat la baza creării unor interviuri, discuții, dialoguri virtuale extrem de reușite, perfect credibile așa cum ele apar în cartea „World Cup ’66”.

    Onorat să fiu invitat de Maestrul însuși, am participat la 15 octombrie 1999 – alături de d-nii Ovidiu Ioanițoaia, Emeric Ienei, Mircea Angelescu, Anghel Iordănescu, Mircea Sandu și mulți alții – la lansarea volumului său (scris împreună cu Mihai Ionescu) „Un veac de fotbal românesc”.

    Peste doar cinci săptămâni, într-o zi de duminică, de toamnă târzie, mohorâtă și blestemată, pe 21 noiembrie, lucrând la spital, am aflat de decesul Maestrului… Am fost șocat, paralizat… ca niciodată.

    Am fost profund impresionat și fascinat de modestia sa, de bunul-simț, de spiritul și mai ales de cultura sa absolut incredibilă; fără niciun dubiu, a fost un ADEVĂRAT OM AL RENAȘTERII! Un om cum rar întâlnești într-o viață (și doar în cazul că ești ultra-norocos!).

    A fost „mentorul” a numeroși tineri gazetari, pe care i-a îndrăgit și respectat foarte mult – cum ar fi Alin Buzărin (pe care-l striga Buză), Cătălin Tolontan (Tolo), Grigore Cartianu (Grégoire), Cristian Geambașu (Geamba), Alin Paicu și alții…

    Ioan Chirilă a fost un om sclipitor care, prin talentul său unic și prin generozitatea sa extraordinară, reflectată în cărțile pe care ni le-a scris, a adus multă bucurie în foarte multe case românești!

    Aceste lucruri nu se uită. Nu e permis să se uite!!!

    Cât de frumos și sensibil a scris Grigore Cartianu – „Și noi, gazetarii, am avut un Hagi: s-a numit Ioan Chirilă”.

    Publicarea acestui articol l-a găsit pe autor, George V. Freundlich, în Armenia. Cu o carte a lui Ioan Chirilă, evident: „Pe marile bulevarde ale fotbalului”

    Ajunși aici, mă întreb: oare nu putem copia ceva bun din Occident, ci numai prostiile?!

    Eu aș propune în modul cel mai serios (și sper să fiu în asentimentul a numeroase persoane, inclusiv mulți cu putere de decizie – ziare, reviste, canale de televiziune, Asociația „Prietenii lui Ioan Chirilă” etc. – ca numele lui Ioan Chirilă să fie dat „Arenei Naționale”!

    Dacă credeți că, emoționat, „am ieșit în decor”, vă asigur că nu e cazul!

    Cel mai faimos stadion din lume (și, mult timp, și cel mai mare), „Maracana” din Rio de Janeiro, este cunoscut de români din transmisii televizate, din cărți și – în unele cazuri fericite, incluzând subsemnatul – chiar prin vizionarea „pe viu” a unor meciuri pe acest stadion.

    Deși este alintat „Maracana”, numele real/corect al stadionului este „Estadio Jornalista Mario Filho” (în onoarea și memoria marelui gazetar sportiv și scriitor Mario Rodrigues Filho; un fel de Ioan Chirila în varianta braziliană).

    Un asemenea gest ar face multă dreptate și ar demonstra că unii politicieni au (și) clasă (adică au și emisfere, nu doar gonade).

    Dacă acest lucru nu se va realiza, atunci numele lui Ioan Chirilă s-ar putea da unui bulevard, unei școli, unui parc etc.

    Ioan Chirilă este un tezaur/patrimoniu național!

    Dragă „Unchiule Vania”, te iubim, te vom iubi mereu! Pentru tot ce ne-ai dăruit cu o generozitate ieșită din comun – ETERNĂ RECUNOȘTINȚĂ!

    Ioan Chirilă a fost, este și va rămâne o legendă. Inegalabilă legendă!

    16 noiembrie 2019                                                                                                 

    George Valentin Freundlich                                                                                    

    Matheson-Timmins, Canada