ziaristii.com

Etichetă: gabriel liiceanu

  • Liiceanu face zob cooperativa Gâdea – Antena 3: daune morale de 20.000 de euro, după un proces de calomnie! „Vidanjorul lui Voiculescu” afirmase, abject, că filosoful și-a bătut soția când era însărcinată

    Mihai Gâdea și postul TV pe care-l conduce, Antena 3, au fost găsiți vinovați și condamnați de Curtea de Apel București să plătească, în solidar, daune morale de 20.000 de euro și cheltuieli de judecată de 6.200 de lei (circa 1.250 de euro) către filosoful Gabriel Liiceanu. Procesul durează din 2019, când patronul editurii “Humanitas” i-a acționat în judecată pentru calomnie.

    În timpul unei emisiuni „Sinteza zilei” difuzate pe 16 aprilie 2019, Mihai Gâdea – care e și director la Antena 3 – l-a acuzat pe Gabriel Liiceanu că și-a bătut soția, pe scriitoarea și psihologul Aurora Liiceanu, atunci când aceasta era însărcinată! Într-una dintre celebrele sale izbucniri abjecte, Gâdea a acuzat atunci: „Când îi văd pe indivizii ăștia că, cu atâta tupeu, se cred… Domnu’ Liiceanu, mie mi-ar fi fost foarte rușine să fiu în locul dumneavoastră pentru relatarea din interviul, cred că din revista Psihologia, a fostei dumneavoastră soții, știți la ce mă refer… S-o bateți în luna a noua… D’asta v-a părăsit, nu? Știu că pot să devin o țintă. Să te înjure ăștia (Pleșu și Liiceanu – n. red.) e ca și cum te-ar înjura Vișinescu“. 

    Emisiunea respectivă a fost un linșaj public la adresa intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social (GDS). Angajatul securistului dovedit Dan Voiculescu l-a ridicat în slăvi pe un fost disident politic (Iulius Filip), insultându-i pe Pleșu și Liiceanu, pe care i-a „lipit” de odiosul Silviu Brucan. „(…) am înțeles că Pleșu nu era cu mult mai breaz decât Silviu Brucan, un alt întemeietor al GDS-ului. Andrei Pleșu, Silviu Brucan și Gabriel Liiceanu”, a acuzat Mihai Gâdea, în interminabilul său monolog pe parcursul căruia niciodată nu le dă dreptul la replică acelora pe care-i umple de noroi la ordinele lui Dan Voiculescu.

    Printre nenumăratele afirmații nefondate din acea emisiune, Mihai Gâdea a insinuat că Pleșu și Liiceanu au fost sectanți, turnători la Securitate și că au înființat GDS-ul la comanda acelorași ofițeri de Securitate cu care colaboraseră înainte de 1989.

    În mod ironic, în aceeași emisiune în care îi linșa efectiv mediatic pe Pleșu și Liiceanu deja de zeci de minute, Mihai Gâdea s-a autocaracterizat fără să vrea, descriind tocmai stilul său de a face propagandă și de unde a preluat metodele: „(…) În anii ’50, domnul Silviu Brucan, în «Scînteia» și în alte publicații ale vremii, făcea ceea ce se numea înfierare. Dom’le, când iei pe cineva să-l înfierezi, zici cele mai sinistre lucruri despre el și încerci să capacitezi opinia publică împotriva ăluia. Demonizare se mai numește. Și-l iei pe unul și-l terfelești exact cum fac securiștii de astăzi (…)”.

    VIDEO: Gâdea dezlănțuit în minciuni și calomnii

    Liiceanu, ca și numeroși alți intelectuali români, este o țintă permanentă pentru Dan Voiculescu și trustul său pentru că l-au susținut pe Băsescu, pe când era președintele României, în operațiunea de desprindere a Justiției de sub influența Sistemului.

    Condamnările pentru corupție care au urmat, culminând cu cele ale lui Adrian Năstase și Dan Voiculescu, au dus la o ură de moarte pe care slujitorii oligarhului o nutresc și astăzi.
    Liiceanu a dat în judecată Antena 3 și pe directorul său, Mihai Gâdea, pentru calomnia din 2019. În mod evident, Gâdea mințise în emisiune, așa că a pierdut în primă fază la Tribunalul București, unde judecătorul a decis pe 31 mai 2021 să dea o pedeapsă simbolică, 1.000 de euro despăgubiri morale plust cheltuieli de judecată datorate lui Liiceanu.

    Scriitorul a făcut recurs și miercuri, 9 februarie 2022, a câștigat și la Curtea de Apel, dar cu o sumă de 20 de ori mai mare!

    Sentința pronunțată de instanță nu este definitivă, dar este executorie.

    Gabriel Liiceanu

    Soluția pe scurt a Curții de Apel București în procesul de calomnie „Liiceanu vs. Antena 3 și Mihai Gâdea”

    „Admite apelul. Schimbă în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că, obligă pârâţii în solidar la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

    Obligă intimaţii-pârâţi în solidar la plata către apelantul-reclamant a sumei de 6.020 lei, cheltuieli de judecată.

    Cu recurs în 30 de zile de la comunicare. Cererea de recurs se va depune la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Pronunţată azi, 09.02.2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.“

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Să mulțumim Cerului, în română și ucraineană, că Putin nu a negociat cu Trump belicoasele-i pretenții!

    * Un general rus dezvăluie adevăratul motiv pentru care Putin vrea să invadeze Ucraina: să-și păstreze bogăția furată de la popor! „Îi cerem să renunțe la politica criminală de provocare a unui război. Demisia!”

    * VIDEO. ÎPS Teodosie: „Domnul Putin nu este atât de negru precum îl prezintă toată lumea. Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi la Ierusalim“

    * Cel mai dur atac al lui Nicușor Dan la adresa Antenei 3: „Minte isteric, pentru a o pune pe Firea din nou primar”; „o mașinărie infernală”, care „manipulează, dezinformează, distorsionează, înveninează”, face „presiuni josnice”

    * Cine e Drulă, noul lider USR: „Bunicul a fost deținut politic. Tata n-are nicio legătură cu sistemul de putere de dinainte sau de după ‘89. Eu am premii naționale la Olimpiada de Informatică și am scris un manual pentru liceu”

    * Procurorii dau iama în căpeteniile AUR: dosare penale pentru George Simion, Călin Georgescu și Diana Șoșoacă! Georgică-muștiuc e încadrat la ultraj, Prostul Solemn la cultul fasciștilor, iar Senatoarea Urlătoare are mai multe capete de acuzare

    * Tatăl lui George Simion, condamnat penal pentru că a bătut 5 polițiști! Ulterior, a lovit și un reporter. „E scandalagiu, îi place băutura. Dacă mergi la el, ai grijă! E foarte violent!”

    * VIDEO. Amenințări de tip AUR ale șefului deputaților PSD: „Poate te întind pe-aici, pe jos!” / „George, ia-ți maimuța de aici!” / „N-are cum să mă bată pe mine Simion niciodată!”

    * Pensii speciale de magistrat, date pe furiș de PSD-iști. Propunere de extindere a numărului de beneficiari

    * SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (83) / Ordin de la Bucureşti: împuşcaţi-i pe Ceauşeşti!

  • Theodor Paleologu urcă în șaua lui Mircea Dinescu și-l atacă pe Gabriel Liiceanu: „Îmbătrânește urât”

    Atacul golănesc al lui Mircea Dinescu (70 de ani) la adresa lui Gabriel Liiceanu (78 de ani) găsește un susținător neașteptat: Theodor Paleologu (47 de ani), fiul scriitorului Alexandru Paleologu (1919-2005).

    Fostul candidat la alegerile prezidențiale din 2019, din partea PMP, trimite o săgeată otrăvită în direcția lui Liiceanu, care îndrăznise să-i facă un portret necruțător impostorului Dinescu, „simbolul de laborator” al Revoluției române.

    Theodor Paleologu a găsit de cuviință să intervină, cu un scurt comentariu, chiar la postarea lui Mircea Dinescu pe propria-i pagină de Facebook, unde „disidentul Moscovei” îl ataca grosolan pe Gabriel Liiceanu.

    Theodor Paleologu a scris: „Povestea de la final cu vinul de la Măgureanu este foarte savuroasă și ne arată că uneori domnul Liiceanu poate fi autoironic, uman și chiar simpatic. Nu știu cât de des i se mai întâmplă în ultima vreme. Impresia mea este că îmbătrânește urât”.

    Paleologu-junior se referă la următorul pasaj dintr-o confesiune a lui Gabriel Liiceanu, reprodusă cu voluptate de Mircea Dinescu: „Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI (Virgil Măgureanu – n. red.) nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nicio problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic”.

    Atacul lui Theodor Paleologu la adresa lui Gabriel Liiceanu este surprinzător și prin prismă politică: amândoi au făcut parte din tabăra președintelui Traian Băsescu, în cele două mandate ale acestuia la Palatul Cotroceni (2004-2014). În schimb, Mircea Dinescu a fost un tenace susținător al PSD, profitând la maximum din această coabitare rușinoasă.

    Anul trecut, pe 23 mai, Theodor Paleologu amintea un moment din urmă cu aproape trei decenii, când Gabriel Liiceanu nu „îmbătrânea urât”, dimpotrivă, îl sprijinea cu niște „frumoase cuvinte” ca să obțină o bursă Soros.

    „Azi am mai avut o surpriză: făcînd ordine în hîrtii, am dat de o frumoasă recomandare scrisă în 1993 de Gabriel Liiceanu în vederea obținerii unei burse Soros care să-mi permită să pregătesc concursul la Ecole Normale Supérieure. N-aveam bani, trăgeam mâța de coadă, tocmai mă căsătorisem și așteptam un copil. Evident, bursa Soros n-am primit-o (slavă Domnului!), dar îi sunt și acum recunoscător domnului Liiceanu pentru frumoasele și adevăratele cuvinte de acum 27 ani”, scria Paleologu-junior în urmă cu 10 luni.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Mircea Dinescu îi răspunde golănește lui Gabriel Liiceanu. Și se dă de gol: făcea disidență anti-ceaușistă „sub acoperiș sovietic”!

    „Moșierul roșu”, Mircea Dinescu, i-a dat replica lui Gabriel Liiceanu, după ce acesta „l-a dezbrăcat” săptămâna trecută, într-un rechizitoriu necruțător publicat pe platforma Contributors.ro. Dinescu a răspuns pe Facebook, postând un text neobișnuit de lung.

    „Disidentul Moscovei”, devenit celebru prin impostura cu care și-a arogat rolul de „simbol al Revoluției”, se apără de acuzele tăioase ale lui Liiceanu recurgând la o armă securistă: atacul. Numai că face o eroare majoră: își deconspiră disidența de sorginte sovietică.

    „În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei «gărgărițe» plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile câtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărâmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România”, scrie Mircea Dinescu.

    La întâlnire au participat, printre alții, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler.

    Dinescu scapă un amănunt esențial: întâlnirea conspirativă avea loc „în casa socrilor mei”, adică a cetățeanului român Albert Kovacs și a cetățenei sovietice Elena Loghinovskaia! Cei doi erau părinții Mașei, cetățeană sovietică și ea, soția lui Mircea Dinescu.

    Așadar, probabil fără să vrea, „disidentul Mocovei” – dotat cu protecție sovietică la acea vreme, ceea ce-l plasa în afara unor pericole majore – recunoaște că acțiunile sale anti-ceaușiște se derulau „sub acoperiș sovietic”!

    În rest, Mircea Dinescu îl atacă din toate pozițiile pe Gabriel Liiceanu, încercând să-l decredibilizeze, dar reușind efectul contrar.

    „O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plângă și văd că nu m-a iertat nici până în ziua de astăzi pentru acel afront”, se făloșește ginerele Elenei Loghinovskaia, referindu-se la un episod din martie 1989.

    Dinescu și-a îndepărtat, în timp, toți foștii colaboratori și amici. CTP l-a renegat acum câteva săptămâni.

    În ultimii ani, „disidentul Moscovei” a intrat în siajul discursului din ce în ce mai violent anti-UE, anti-NATO și anti-SUA, apropiindu-se de temele propagandei rusești.

    În urmă cu câteva săptămâni, Dinescu a dat un spectacol grotesc la TVR, alături de Ion Cristoiu. După pierderea puterii de către PSD, Dinescu s-a reorientat rapid, mutându-și emisiunea bine retribuită de la TVR la Prima TV.

    Răspunsul lui Mircea Dinescu pentru Gabriel Liiceanu

    „Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop”

    „Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu, nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urât mirositoare pe care sconcsul PRM-ist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mânecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.

    O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plângă și văd că nu m-a iertat nici până în ziua de astăzi pentru acel afront.

    În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din «Libération» fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: «Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plâns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…», după care năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntâlnesc după un an, purtând cu dezinvoltură în cârcă Editura Partidului Comunist.

    În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei «gărgărițe» plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile câtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărâmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume.

    Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars, zicând că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. «Gândiți-vă că aveți copii la școală!», a exclamat Paler. «Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!», i-a întors-o Alexandru Paleologu.

    Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu, care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Până la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amânat pentru altădată. Astfel și-a mâncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.

    Mult mai târziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: «Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu, care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!».

    Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mână pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.

    Făcând o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la «Ștefan Gheorghiu», Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atâta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atât de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dâre adânci de alifie pe trupu-i de efeb.

    Stau și mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîâea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, când am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP (Cristian Tudor Popescu – n. red.), l-am bărbierit pe Stelică (Stelian Tănase – n. red.) și i-am pus părul pe moațe Anei Blandiana, adică mușteriilor care au tăbărât pe mine din senin.

    Secretul lui Bachus, cu Gabriel Liiceanu în rolul principal

    După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproși.

    În șiragul strălucitor al despărțirilor post-goetheene, mărgica vineție pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-și vadă victimele rămase în viață.

    Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ținta unor nesfârșite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pârleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.

    Târât de Andrei Pleșu în bârlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăiește parcă în fața unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiți să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învârti cu dibăcie paharele și de a-l sorbi pe cel din fața lui Măgureanu, dejucând astfel intenția malefică a directorului SRI.

    La câteva zile după atentatul eșuat, se trezește la ușă cu mesagerul diavolului, care îi pune în brațe drept plocon o lădiță cu șase sticle de catran învechit în beciurile instituției.

    Așa cum vitriolul Miței Baston se preschimbă până la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu viețile oamenilor de dragul unui experiment științific, așteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculițel asupra șoriceilor dalbi din laboratorul societății civile.

    Numai că, în loc să strige «Evrica!», filosoful e nevoit să exclame iohannicește «Ghinion!». Căci, plini de recunoștință, cobaii chercheliți păreau a-i cerși din priviri încă o butelcuță.

    Dacă membrii Grupului ar fi căzut lați în ziua aceea, România și-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-și fractureze conștiința cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuși domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.

    În locul cartofului străpuns de-o țepușă am fi avut astăzi, în Piața Revoluției, un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Țarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, își strânge la piept pisoiașii pe care el însuși i-a omorât.

    Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:

    «Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nicio problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.»”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Gabriel Liiceanu îl face praf pe Mircea Dinescu: „Un claun isteric, locuit de patima căpătuielii”, „pușlama ordinară”, „cultivă vulgaritatea, țopenia obraznică și infatuată”

  • Gabriel Liiceanu îl face praf pe Mircea Dinescu: „Un claun isteric locuit de patima căpătuielii”, „pușlama ordinară”, „cultivă vulgaritatea, țopenia obraznică și infatuată”

    Fără să-i pronunțe măcar o dată numele, filosoful Gabriel Liiceanu îl desființează pe Mircea Dinescu, descriindu-l foarte sugestiv pe poetul de curte al PSD într-un editorial publicat pe platforma Contributors.ro.

    Construit cu o legendă de disident la revoluția din 1989, când a ajuns direct în direct, la TVR, imediat după căderea lui Ceaușescu, Mircea Dinescu a avut apoi un parcurs cel puțin controversat. În CPUN, primul parlament de după decembrie 1989, Dinescu a jucat rolul diversionistului, făcând adesea scandal și ducând discuțiile în derizoriu atunci când Iliescu și nomenclatura comunistă, regrupați, puneau bazele puterii FSN (actualul PSD), perpetuate până în ziua de azi.

    Dinescu și-a îndepărtat, în timp, toți foștii colaboratori și amici. CTP l-a renegat acum câteva săptămâni. În ultimii ani, a intrat în siajul discursului din ce în ce mai violent antieuropean, anti-NATO, UE și SUA, apropiindu-se de temele propagandei rusești.

    În urmă cu doar câteva săptămâni, a dat un spectacol grotesc la TVR, alături de Ion Cristoiu. După pierderea puterii de către PSD, Dinescu s-a reorientat rapid, mutându-și emisiunea frumos retribuită de la TVR la Prima TV.

    Liiceanu își inititulează textul publicat joi “Un pedagog valah”. Încă de la primele rânduri e clar la cine face referire filosoful.

    “Judecând după nivelul nostru de civilizație la capătul celor treizeci de ani istorici de «tranziție» pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte.

    Când spun «pedagog valah», am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic «Sudul») printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de «simbol al revoluției» dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei“.

    „Dup 1990, prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor“

    Portretul parvenirii lui Dinescu este creionat de Liiceanu cu măiestrie și precizie în același timp. Aparentul disident instruit la “Ștefan Gheorghiu” (“academia” de politruci și agenți ai serviciilor care a dat și înainte, și după Revoluție, sub numele SNSPA, “crema” abonaților la funcții publice și învârteli cu statul) este dezbrăcat de legende în doi timpi și trei mișcări.

    “În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?

    Odată ajuns «simbol», surpă tot ce putea deveni reper în noua societate, tot ce se contura public ca valoare, caracter și ținută umană. E drept, disidentul de dinainte nu studiase Calvarul și Golgota, pregătirea obligatorie de care vorbește N. Steinhard pentru cei care vor să învețe «meseria de om în lume», ci doar Academia de Studii Politice «Ștefan Gheorghiu» de pe lângă Comitetul Central, ai cărei absolvenți, sub Ceaușescu, au umplut rândurile DIE, iar după ʼ90, au dat miniștrii, prim-miniștrii și afaceriștii de top ai României.

    Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de «ce va zice lumea» și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat  deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români“.

    Citiți întregul editorial al lui Gabriel Liiceanu AICI.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Gabriel Liiceanu: „Sergiu Nicolaescu a participat la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei”. Și totuși, regizorul a fost omagiat la Radioul public, finanțat de Guvern

    Filosoful Gabriel Liiceanu (78 de ani), directorul prestigioase Edituri Humanitas, pune lucrurile în ordinea lor firească, în cee ce-l privește pe regizorul Sergiu Nicolaescu (1930-2013). Într-un text publicat pe Contributors.ro, pe un ton indignat, Liiceanu îi definește pe Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu drept „cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu”.

    Indignarea lui Gabriel Liiceanu e generată de odele aduse lui Sergiu Nicolaescu la Radio România Cultural, instituție media finanțata de Guvernul României.

    Textul lui Gabriel Liiceanu

    „Complicii”

    „În zilele începutului de an, postul public Radio România Cultural (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, «personalitate artistică de excepție», «actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic». Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, «eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine». Fac parte mai degrabă din «elita anxioșilor», cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

    ***

    Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?

    Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe?  Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică «contra naturii» (o «orânduire», cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă «legitate a istoriei»), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: «Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze».

    ***

    Și iată-ne, la 30 după «eliberarea de sub jugul comunist», celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, «științific» vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă «perioadă de tranziție»? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A «poporului român»? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor «Maleficei Instituții» (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare «poporul»? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?

    În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile «mogulizate», prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale «porcului nostru de serviciu», cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și «cenaclul» lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.

    M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige «Partidul, Ceaușescu, România»? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?

    Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei «în slujba». Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea «teleologică» a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul «înaintașilor» Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, «producții istorice de referință», cum le numește Radio România Cultural.

    ***

    Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul «călăilor și complicilor» de la noi? Cu ce voce de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în «noua» istorie! Același text comemorativ al «României Culturale» ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost «o figură centrală în zilele Revoluției din decembrie 1989». Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central în «Epopeea Națională» lansată cu ocazia «tezelor din iulie» din 1971 de Ceaușescu, menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.

    În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o «zi de doliu național pentru cei căzuți în Revoluția din decembrie 1989», cu «Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei», ipocrizia și tupeul «emanaților» au atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început? Poate și mai mare a fost nerușinarea celor care ne-au întâmpinat la o răscruce a istoriei cu un mănuchi de trei trandafiri roșii în mână când, ulterior, l-au desemnat (căci desemnat a fost) pe Sergiu Nicolaescu senator în toate legislaturile postdecembriste (cu excepția celei din 2004-2008),  președinte al Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, apoi membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române. Ce butaforie la scară națională! Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că aceasta e însăși «normalitatea» în care s-a instalat societatea noastră de trei decenii încoace? Oare nu ei, bricoleurii comunismului, și nu ei, complicii lor, au făcut până mai ieri legile democrației și au instrumentat «procesele Revoluției»?

    Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, «ultimul boier român în viață», un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de «cetățean de onoare al Capitalei» acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.

    ***

    Când citim în paginile «spovedaniei» Elisabetei Rizea că au existat prizonieri politici cărora li s‑au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându‑li‑se gingiile odată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte; când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i‑au rămas în celulă dinţii şi părul («în pat dinţii din gură, cole jos păru’»), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea, trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? «Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om», spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea. «Atâtea sunt de spus…»

    Așadar, lui Păunescu și lui Nicolaescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expre­siei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm statuie. Nu-i ridicăm statuie nici Doinei Cornea, care, făcând ce a făcut, n-a așteptat nimic de la nimeni. Trăind în lumea nelibertății în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în nelibertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog, început ca un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei, s-a transformat în cele din urmă în «dialog cu un tiran», lucrul se explică prin faptul că, în mersul său, Doina Cornea a întâlnit în mod fatal, în persoana lui Ceaușescu, pe cel care-i leza demnitatea. Și l-a întrebat, calm, stăruitor și cu o voce subțire, cu ce drept o face.

    Nu-i ridicăm statuie nici lui Liviu Cornel Babeș, care și-a dat foc pe-o pârtie de schi în martie 1989, lăsând în urma lui o placardă pe care era scris «Stop, Mörder! Brașov = Auschwitz»; nici lui Călin Nemeș, actorul din Cluj asupra căruia s-a tras din ordinul unui căpitan de armată în decembrie 1989, și care, în iulie 1993, la 33 de ani, s-a sinucis văzând în ce direcție merg lucrurile, convins că «la venirea morții», oamenii din generația lui «se vor întâlni cu tinerii căzuți la revoluția din 1989» și că vor trebui să le dea socoteală.
    «Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, daʼ vreau să ştiu că s‑a limpezit lumea.»

    ***

    S‑a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s‑a ales. S-a limpezit, s-a ales, deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei, astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora «li s-au smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie». Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor, o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.

    Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a început să umple rafturile bibliotecilor noastre. «Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie», spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua să fie scrisă. «Atâtea sunt de spus…»

    Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice, pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la Radio România Cultural, Sergiu Nicolaescu. «Om politic controversat», titrează site-ul. Auziți: «controversat»!

    ***

    Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.

    P. S. De ani de zile, în preajma alegerilor, mă lupt să-mi conving anturajul că «nu sunt toți la fel». Recent, noul primar al Sectorului 1, mi-a pus la îndemână un argument solid: a deschis simbolic, în ultimele zile ale anului care a trecut, Parcul «Elisabeta Rizea». Nu sunt toți la fel.”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Gabriel Liiceanu demisionează din GDS printr-o scrisoare extrem de dură. Pleacă și Monica Macovei

    Filozoful Gabriel Liiceanu a demisionat din Grupul pentru Dialog Social (GDS), explicându-și gestul printr-o scrisoare de 11 pagini transmisă marți noapte membrilor Grupului. Scrisoarea, obținută de G4Media.ro, este redactată în termeni foarte duri. Principalii vizați: Andrei Cornea (noul președinte al GDS) și Vlad Alexandrescu (senator USR).

    Liiceanu spune că de la Vlad Alexandrescu „se va trage destrămarea Grupului” și îl numește pw senatorul USR „un Dinu Păturică al vremilor noastre” sau „Neo-Păturică”.

    „Așa se face că, încet-încet, am reușit să coborâm politețea la nivel de imoralitate. Căci din politețe și colegialitate am închis ochii când unii dintre noi își aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoți, prieteni irelevanți sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării. În clipa de față avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ștefan), nepotul (Vlad) – cei doi, așadar, sunt veri primari – și soția nepotului (Raluca)”, a punctat Liiceanu în scrisoarea adresată membrilor GDS.

    La scurt timp după Gabriel Liiceanu, a demisionat și Monica Macovei din GDS. Publicăm ambele demisii, cât și scrisoarea-document a lui Liiceanu.

    Grupul pentru Dialog Social a fost fondat pe 31 decembrie 1989, fiind prima organizație a societății civile constituită legal după căderea comunismului. Nașterea GDS a avut legătură cu sinistrul Silviu Brucan, dar ulterior organizația a fost un motor civic de consolidare a democrației, grație marilor intelectuali care i-au marcat existența.

    Demisia lui Gabriel Liiceanu din GDS

    Scrisoare lui Gabriel Liiceanu către membrii GDS

    „Dragi colegi,

    Dacă îmi iau totuși din timp pentru a comite rândurile de mai jos, într-un ceas în care timpul a devenit tot mai prețios pentru mine, e pentru că au rămas lucruri nespuse și care merită măcar o dată spuse până la capăt. Ceea ce mi-ați permis să spun vineri la sfârșitul întâlnirii noastre se cere rotunjit și completat.

    Am afirmat atunci că supraviețuirea Grupului trebuie judecată după patru criterii: ideologic, administrativ, psihologic și etic. Despre criteriul ideologic a vorbit Horia pe larg la început. Într-adevăr, față de momentul întemeierii GDS și față de prima decadă de existență, astăzi nu ne mai unesc în mod spontan aceleași valori.

    Am mai declarat, cu ocazia unei discuții «distante» cu Ionel Vianu în marginea statuii de la Trier că, dacă în ’89-’90 aș fi știut că urmează să intru într-un Grup în care mi se va explica cândva «importanța culturală» a lui Marx – adică a celui care a instilat în mentalul omenirii URA IMPERSONALĂ și necesitatea exterminării prin vini colective (ceea ce Lenin și urmașii lui de pretutindeni au pus în practică printr-o metodologie a crimei pe categorii umane) –, n-aș fi pus piciorul în GDS.

    Dacă nu mă înșală memoria, în același context, Andrei Cornea ne-a explicat că nu putem trece peste o personalitate de asemenea rang, care face parte din marea cultură a Europei. Eu sunt de acord că face, dar face din cultura crimei și a întemeierii ei ideologice. Nu vi se pare ciudat că există oameni care dezvelesc pios «statuia chinezească» (ce bătaie de joc! sub Mao, chinezii au avut la activ 60 de milioane de morți) a unui personaj ce a făcut un rău infinit omenirii și că nu puțini sunt cei ce-o aplaudă?

    Despre criteriul administrativ am vorbit pe larg la ședința din 14 mai a.c., reieșind atunci că GDS, în calitate de promotor al legalității și transparenței în România, fusese incapabil să absoarbă propriile lui exigențe în practica sa de funcționare. (Amintesc cu această ocazie că d-na avocat Nicoleta Popescu n-a avut niciodată contract de colaborare cu Grupul, ci a răspuns doar unor solicitări pe spețe separate. Prin urmare, ideea de a o face răspunzătoare pentru haosul juridico-administrativ care ne-a însoțit de-a lungul anilor nu are nicio acoperire.)

    Nimeni din vechiul Comitet Director n-a părut să simtă atunci nici măcar furnicătura vreunei căințe. Cu toții, deși se aflau în offside, s-au apărat cu o anume «ferocitate», care a culminat cu replica memorabilă adresată lui Cristian Preda de Andrei Cornea: «OK, și-acum ce vreți? Să ne tăiați capul?».

    Nu, desigur, dar am fi meritat o explicație cât de mică, Andrei, despre cum de s-a ajuns, de pildă, să-i puneți în brațe cârciumei Macondo toată clădirea sediului nostru din Calea Victoriei. Toată! De fapt, doar 95% din suprafața ei, căci camera secretariatului lui Tibi Czink n-a devenit încă bucătărie. (Când abordăm acest subiect, Magda devine nervoasă.)

    În sfârșit, una peste alta, să dați toată clădirea, chiar și istorica sală de întâlniri a Grupului, bântuită de fantomele glorioase ale trecutului, înecate acum în miros de ciorbe și fripturi. (Am admirat, și în acest caz, replica plină de înțelepciune a lui Andrei, care ne-a explicat că e mai bine să suportăm parfum de mici decât să stăm cu mâna întinsă la nu știu ce partid. Să sperăm că acum, ales președinte, Andrei va negocia cu Macondo și poate se va îndura de GDS să-i dea sala de întâlniri înapoi.) Evident, tot ce s-a obținut la capătul acestor discuții a fost un soi de ură îndârjită la adresa celui care stârnise discuția.

    Nu vă ascund că vineri, pe 20 septembrie a.c., la Adunarea pentru alegerea noului președinte al Grupului, m-am așteptat ca Andrei, după ce fusese propus, având încă proaspete în minte urmele trecerii sale păguboase prin vechiul Comitet, într-un moment de onestitate, să se recuze.

    Nu făcuse el oare parte din acel Conciliu care nu ținuse adunările generale cu anii, care nu-i radiase pe cei morți dintre cei vii, care-i lăsase pe membrii nou primiți în Grup să-și plătească cotizația și să voteze diverse hotărâri fără să fi fost înregistrați la judecătorie?

    După toate năzbâtiile astea, președinta Grupului ar fi trebuit să fie exclusă din Grup, iar ceilați membri, printre care și Andrei, se cuvenea – minimă sancțiune – să nu mai fie eligibili într-un for de conducere. Andrei însă nu s-a recuzat, iar între timp, de vineri începând, el s-a dovedit a fi – împotriva faptelor, dar potrivit votului – persoana cea mai calificată pentru actuala funcție de președinte al GDS. Așa o fi. Eu însă continui să mă îndoiesc că excepționala lui activitate publicistică la «22», stângăciile de comunicare și palmaresul de până acum în vechiul Comitet Director au vreo legătură cu abilitățile manageriale cerute de funcție.

    Mă uitam consternat, din vizaviul lui, la bucuria de copil mare cu care a primit vestea. Îmi venea să-i strig: «Trezește-te, filozofule! Ai să ajungi să cari în spate, ca în povestea lui Zimmer, un cadavru pe care nu ai să fii în stare să-l învii!». Însă nu dădea semne că ceva din meseria de filozof ar fi trecut în metabolismul lui. Nimic nu părea să fi pus în acord exigențele rațiunii practice (învățate măcar din traducerea lui Platon) cu viața lui pur și simplu.

    Parfumul unei funcții răscoapte, gâdilătura unei puteri de doi bani și a unei vanități pe măsură îl schimbaseră la față (în rău) pe cel pe care-l socotisem unul dintre primii umaniști ai țării. Desigur, ne înclinăm în fața majorității și așteptăm miraculoasa lui metanoie administrativă.

    Despre criteriul psihologic am adus vorba în treacăt vineri, spunând că, din pricina vanității și a eului gonflat dificil de ținut în frâu, caracteristice intelectualului umanist, e tare greu de pus laolaltă inși de tipul nostru înlăuntrul unui proiect politico-social, de vreme ce, ca indivizi, vom sta necontenit, îndrăgostiți, cu eul nostru în brațe. De aceea, cauza comună pe care ne-am propus s-o slujim va rămâne mai tot timpul în planul doi. Mai ales când în prim-plan apare deriva morală.

    Și astfel ajung la criteriul etic. Aici – și în criteriul ideologic filtrat prost prin cel etic – se află hiba care a dus la dispariția GDS în forma în care a fost el inițial gândit. Politețea și colegialitatea, invocate în ultima vreme pentru a nu deteriora atmosfera Grupului și dulcea legănare pe valul lui «merge oricum», sunt, desigur, elemente importante într-o adunare de oameni bine-crescuți. Dar ambele au o limită.

    Limita aceasta este adevărul despre noi și nevoia de a drege lucrurile stricate pe parcurs; chestiuni delicate, greu de acceptat și făcut, pentru că adevărurile sunt uneori extrem de incomode. Dar a nu le lua în seamă și a nu avea curajul de a le rosti ne face să semănăm cu un bolnav care refuză să se ducă la medic, așteptând, politicos și «colegial», să moară. În acest punct ne aflăm.

    Voi trece așadar în revistă (așa cum am făcut-o și la întâlnirea din 14 mai a.c., devenind odios) câteva dintre aceste adevăruri incomode care, trecute sub tăcere, ar face să plutească deasupra noastră o rușinoasă vină colectivă. Nerostite, ele vor duce – ce spun eu? au dus deja – la neonorabila dispariție a ceea ce s-a vrut cândva un reper de inteligență și moralitate al societății române. Nu-mi fac iluzii că ceva din ce vă spun acum vă va mișca în vreun fel. Însuși tonul meu (rechizitorial și moralist) mă condamnă, așa încât nu mă îndoiesc că, după o lungă și dureroasă agonie, Grupul va muri astupându-și urechile.

    Încep cu criteriile de primire în Grup. Au fost enunțate impecabil de Andrei Pleșu în scrisoarea din 2012 (o reanexez la capătul scrisorii mele) prin care spunea Grupului «adio». Nimeni nu le-a luat de-atunci în seamă. Faptul că se va găsi oricând vreun prostănac care să le declare revolute (ca și cum morala lumii se schimbă o dată la opt ani!) n-are nici o importanță.

    Ele sunt criterii de adecvare (recte neadecvare), de apartenență la Grup. Fără asemenea criterii, substanța Grupului se diluează, virând lucrurile către coterie și port de insignă. Nu credeți oare că Grupul se va destrăma de la sine dacă în el sunt admise persoane fără nicio relevanță civică, necoapte la minte, când nu de-a dreptul nocive? Am îngropat deja sub politețea noastră – cu gândul să nu ne contrariem colegii, nu întotdeauna inspirați în propunerea de noi membri – o grămadă de lucruri neplăcute care ne făceau, acceptându-le, să tresărim pe tăcute.

    Așa se face că, încet-încet, am reușit să coborâm politețea la nivel de imoralitate. Căci din politețe și colegialitate am închis ochii când unii dintre noi își aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoți, prieteni irelevanți sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării.

    În clipa de față avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ștefan), nepotul (Vlad) – cei doi, așadar, sunt veri primari – și soția nepotului (Raluca).

    N-ar fi nimic dacă, prin jocul fericit al hazardului, am avea de-a face cu un clan hăruit integral cu vocație civică. Din păcate, lucrurile stau exact pe dos: cu excepția lui Ionel Vianu, ceilalți membri ai clanului nu acoperă «criteriile Pleșu», răstălmăcite și contestate vehement la ultima noastră întâlnire de Vlad Alexandrescu, devenit faimos în ultimele săptămâni printre noi pentru că, podidit de admirație de sine și otrăvit de bietul său eu, s-a autointitulat «membru marcant al opoziției».

    Raluca, soția lui, este o încântătoare și grațioasă doamnă, care scrie articole citibile pe sărite și a cărei relevanță publică e nesemnificativă. Are meritul, deloc neglijabil, că în adunările Grupului păstrează tăcerea. Lui Ștefan, având și el micile neajunsuri ale verișoarei prin alianță, îi lipsește în schimb această calitate: e gureș, și decibelii pe care-i emite la fiecare luare intempestivă de cuvânt pun la grea încercare neuronii celor de față.

    Ca să nu mai spun că, repezit cum e, scoate nu de puține ori pe gură prostii («Păi să votăm, să votăm pe loc, că eu cred că nimeni de aici nu are ceva împotrivă ca președintele Grupului să primească indemnizație!». Ba eu am, dragă Ștefan, căci niciun membru al GDS nu-și face meseria de cetățean pe bani, ca revoluționarii lui Iliescu. Și-apoi, de unde să primească? Din cotizația membrilor de 100 de lei pe an?)

    Despre membrul-marcant-Vlad-Alexandrescu s-ar putea scrie un eseu. Sau un roman despre un Dinu Păturică al vremilor noastre. (Vă mai amintiți cum îl introduce Filimon în scenă? «… avea un nas cam ridicat în sus, ce-i indica ambiția și mândria grosolană».) Ceva îmi spune, pornind de la felul în care se poartă (pus pe harțag, zâzanii și obrăznicii), că de la el se va trage destrămarea Grupului. El, și complezența iresponsabilă a câtorva dintre noi, întrețin aprins focul dihoniei.

    Căci dihonia a pătruns în Grup la ședința din luna mai, nu atât din pricina urletului meu exasperat din deschidere, cât zădărelii și comediei juridice pe care a jucat-o de față cu toți Neo-Păturică, explicându-ne, cu competența lui juridică de doi bani, că avem cvorum, când de fapt nu aveam, că membrii neînregistrați sunt membri cu drepturi depline, când de fapt nu erau, că ce dacă nu ne-am ținut adunările generale de ani de zile… Pe scurt, sabotând exigența de legalitate a Grupului.

    Acest mic contorsionist, ajuns și în organul legislativ al țării a cărui menire este de a cântări și vota legi bune, ne explica de zor că noi, gedesiștii, suntem mai presus de reguli și de «stupida birocrație». (Ce strategie vicleană are! Face câteva lucruri bune – Copiii lui Irod, organizarea unei vizite cu colegii useriști la arhivele CNSAS –, iar apoi, la adăpostul unui capital public astfel câștigat, își eliberează în cerc restrâns veninurile.)

    Trec peste prestația «membrului marcant» din vremea ministeriatului cultural, terminat în scandalul legat de negocierea cu succesorii Cumințeniei Pământului a lui Brâncuși și cu zavera de la Operă. Dacă mai țineți minte, după ce a fost demis din Guvernul Cioloș, ne-a adresat o scrisoare de justificare (de fapt, scrisoarea nu ne privea defel), ajunsă apoi în mod miraculos, prin trambulina Grupului, în toată presa. (Cine oare dintre noi o fi trimis-o? Cine oare?)

    Trec și peste obrăzniciile marcantului membru. Obrăznicia fiind, după cum știe toată lumea, «acel ceva» practicat prin adresarea de jos în sus, prin vorbirea și purtarea celui care înlocuiește respectul cuvenit cu mojicia și injuria. În mod normal, obraznicul este sancționat ca obraznic de cei din jur și pus în banca lui.

    Ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Trec, așadar, și peste faptul că bravii mei colegi din Comitetul Director nu s-au grăbit să-l pună la punct pe «marcantul membru» pentru felul în care se sumețea la unul sau altul dintre noi. Trec peste toate acestea ca fiind manifestările «originale» ale unui ins care, când a fost primit în Grup, nu părea dus în halul ăsta cu pluta trufiei. Și mă opresc la cei care i-au îngăduit și îi îngăduie în molcomă tăcere alaiul de bădărănii. Și mă întreb (ca Elena Udrea pe vremuri): unde oare ne erau bărbații din Grup, care au asistat în liniște la felul în care «membrul marcant» a adresat mojicii unor doamne, mai întâi «în plen» și continuate apoi în varianta epistolară pe site-ul Grupului?

    De ce nici măcar feministele noastre de serviciu nu au reacționat? De ce nu ai sărit, Magda, să le aperi?

    Dragi colegi, nu credeți că ne lipsește un consiliu etic menit să judece aceste derapaje dezgustătoare? Uneori, în aparență, fleacuri. Căci pare un fleac să-ți promovezi isprăvile culturale pe site-ul Grupului sau să aduci în Grup un personaj care, în scandalul cu concursurile dedicate de la Filozofie, face elogiul impostorilor din facultate cu gândul că dl. rector (ca membru al Grupului pe-atunci) va citi și va aprecia?

    De fapt, ce-am vrut să spun, se rezumă la un singur lucru: Grupul pentru Dialog Social și-a pierdut idealitatea. El s-a născut, cel puțin în mintea câtorva dintre noi, în jurul unor valori care treceau dincolo de ideologii și partide, pe acestea urmând doar să le modeleze. În dorința noastră de a ne spăla de jegul moral în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între «dreapta» şi «stânga», ci de la împărţirea între adevăr şi minciună. Și asta pentru că o gândire politică de anvergură nu e, în miezul ei, de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.

    Credeam în vorba lui Ricoeur cum că «politicul prelungește eticul oferindu-i un spațiu de exercitare». Voiam, pe scurt, să suprimăm «prăpastia care separă idealismul moral de realismul politic». Noi gândeam atunci – și eu, depășit de vremi, continui să gândesc așa – în categorii etice, cele care, vorba lui Horia, îți garantează claritatea morală. Numai în jurul clarității morale se naște idealitatea.

    Or, din tot ce am descris mai sus, din felul în care acum ne mulțumim să jonglăm cu categoriile morale sau le băgăm sub preș, rezultă că idealitatea noastră a murit. Așa cum a ajuns să arate acum, Grupul nu mai beneficiază, statistic vorbind, de calitatea umană aptă să genereze un ideal. Astăzi i-a rămas să defileze în lume doar cu mica lui impostură civică. Din cauza asta, nu mai am ce căuta aici.

    Îmi pare rău pentru cei pe care i-am îndemnat în ultima vreme să intre în GDS, oameni curați și «ființe alese», cum îi plăcea lui Noica să spună, care ar fi garantat la o adică regenerarea Gupului. Cred însă că avem printre noi personaje atât de toxice, încât nu mai văd cu putință dregerea imaginii noastre publice doar cu o mână de oameni. De ce mi se pare tot mai mult că la noi tot ce începe nobil sfârșește în precar și degradare?

    Închei aici. Mă despart de câteva decenii din viață cu tristețea cuvenită, dar și cu stenica senzație de liniște că am părăsit un loc urât. Plec plin de drag pentru cei care-mi vor rămâne prieteni și de azi înainte, adică de când am devenit – semnez! – un fost membru al Grupului pentru Dialog Social.

    Gabriel Liiceanu

    1 octombrie 2019″

    Demisia Monicăi Macovei din GDS

    „Nu mai există concordanță între respectarea legii în interiorul asociației și poziția publică a GDS. Or, respectarea legii înăuntrul asociației a devenit pentru suficient de mulți colegi, ca să conteze, un chițibuș legal, o birocrație sau o dispută internă, așa încât statul de drept a rămas pe hârtie, în articole inteligente și scrise cu talent și bună-credință. Un paradox, nu?! Dar nu putem fi public credibili la nesfârșit, dacă nu suntem credibili înăuntrul Grupului.

    Nu mai împărtășim unanim valorile morale și principiile fondatoare ale Grupului, iar acest lucru poate fi schimbat numai prin reformarea Grupului, pentru că valorile morale nu cresc sau scad, le ai sau nu le ai. Grupul nu s-a reformat însă la Adunarea Generală din 20 septembrie 2019.

    Nu putem lua decizii rapid și vorbi «într-o voce» când fundamentul moral comun al membrilor nu mai există. Și atunci cum putem, pe o singură voce, să facem acțiuni comune și să reacționăm public la derapajele puterii, încălcarea independenței justiției și a statului de drept?

    Am fost invitată să mă alătur GDS acum mulți ani și cu fericire și smerenie am poășit pe acest piedestal, căci asta era atunci GDS. Piedestalul s-a surpat între timp, iar acum el nu mai există. De aceea demisionez.”

    x

  • Mircea Badea: „Pora… Liiceanu… Dă-i dracu’!”. CNA nu vede, nu aude

    O nouă ieşire golănească a lui Mircea Badea, la Antena 3. O înjurătură în direct, pe care CNA, dacă ar aplica legea, ar trebui s-o taxeze sever. Dar CNA e orb şi surd când vine vorba de televiziunile de casă ale PSD.

    Referindu-se la finanțarea revistei „22” de către Ministerul Culturii, Badea a urlat: „Bă, nu-i mai da bani lu’ Pora! Nu-i mai da bani lu’ Liiceanu! Nu le mai da, dă-i dracu’!”

    Badea a continuat: „Toți îmi zic că am dreptate – şi Dragnea, şi Vâlcov, şi Teodorovici -, dar continuă să le dea bani lu’ Pora şi lu’ Liiceanu. Bă, am eu față de prost?!”

    Dincolo de limbajul suburban, Badea împrăştie şi informații mincinoase, în ceea ce-l priveşte pe Gabriel Liiceanu. Acesta nu lucrează la revista „22” şi, ca atare, nu primeşte bani de acolo.

    Clovnul lui Dan Voiculescu îşi joacă rolul de apostol al minciunii şi când se referă la represiunea din 10 agust. „Zic unii că «a fost un protest reprimat violent». E o mare minciună! Pe 10 august a fost un protest violent, reprimat legal. Ştim bine că au încercat să intre în guvern, au aruncat cu pietre, cu borduri, au aruncat cu căcat în jandarmi…”