Dumnezeu a împlinit, în felul Său, mila și dreptatea Sa asupra ÎPS Pimen, fostul arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
I-a dăruit aproape 91 de ani de viață, ca vreme de pocăință pentru răul imens și păcatele pe care le-a comis slujind demonului comunist, ca informator al Securității comuniste și agent al DIE.
I-a trimis în trup infecția cu Covid-19 (dintr-o mulțime de preoți și diaconi cu care a slujit în sobor, a fost singurul slujitor care s-a infectat!), oferindu-i astfel șansa duhovnicească de a purta aceeași cruce a suferinței alături de credincioșii pe care-i păstorea în județul Suceava, zona cea mai grav afectată de pandemie din România.
Din păcate pentru el și, mai ales, pentru Biserica Ortodoxă Română, Arhiepiscopul Pimen pare să nu fi înțeles pe deplin aceste semne ale milei lui Dumnezeu.
Atunci când a fost deconspirat ca informator al Securității comuniste, cu numele conspirativ de „Sidorovici”, și ca agent al Direcției de Informații Externe (DIE – tot o direcție a Securității), cu numele conspirativ de „Petru”, Arhiepiscopul Pimen nu și-a făcut „mea culpa” în mod public, așa cum și-a asumat, cu smerenie, ÎPS Nicolae Corneanu, fostul Mitropolit al Banatului. Dimpotrivă, arhiepiscopul Pimen s-a folosit de chichițe avocățești și de mecanismele Justiției lumești pentru a nega acest adevăr evident și întunecat din trecutul său: a slujit demonului comunist, L-a trădat pe Hristos sprijinind dictatura comunistă și a făcut rău credincioșilor pe care i-a turnat la Securitate.
Din perspectiva colaborării lui Pimen cu Securitatea comunistă, ne putem întreba dacă nu cumva invitația transmisă de arhiepiscopul Pimen, în anul 1992, Regelui Mihai I al României, de a vizita Mânăstirea Putna (fapt care a făcut posibilă intrarea Regelui în țară), a fost, de fapt, un favor nu pentru Casa Regală, ci pentru urmașii foștilor securiști care au preluat, în 1989, puterea politică în România… O modalitate elegantă și eficientă de a controla prezența MS Regele Mihai în țară și de a preveni orice conotație politică, așezând vizita sub „umbrela” Bisericii.
Timpul, istoria și arhivele vor demonstra dacă gestul arhiepiscopului Pimen față de Regele României a fost făcut din dorința sinceră de a contribui la o necesară reparație morală sau de a elimina presiunile tot mai mari și mai periculoase pentru regimul neocomunist al lui Ion Iliescu exercitate de monarhiștii anilor ’90. Luăm doar notă, pe de o parte, de faptul că arhiepiscopul Pimen nu a fost decorat de MS Regele Mihai, cum a fost cazul unor ierarhi și preoți ai BOR, iar pe de altă parte, că în numele Casei Regale a României, MS Regina Margareta a remis publicității, la moartea arhiepiscopului, un scurt și elegant comunicat de presă, în patru paragrafe…
Arhiepiscopul Pimen pare să fi eșuat și la lecția duhovnicească la care a fost chemat de Dumnezeu, atunci când a căzut bolnav de Covid-19. Rămâne un serios motiv de meditație faptul că infecția cu Covid-19 nu s-a atins de niciunul dintre clericii care au slujit Sfânta Liturghie în Noaptea de Înviere și s-au împărtășit din același Potir cu arhiepiscopul Pimen.
„Păstorul Bucovinei”, cum îl gratulează post-mortem propagandiștii BOR, nu a rămas la spitalul din Suceava, alături de credincioșii eparhiei sale afectați de aceeași suferință. Dimpotrivă, cum a încercat, în instanța de judecată, să scape de fantoma trecutului său de informator al Securității, așa s-a luptat să-și salveze și viața, printr-o atitudine lumească, fără nicio urmă de duhovnicie, acceptând să fie printre primii pacienți infectați cu Covid-19 din Suceava care au fost transportați cu elicopterul la Spitalul „Matei Balș” din București și să beneficieze de un tratament medical aproape preferențial.
Poate că arhiepiscopul Pimen a fost un suflet slab, poate că a fost un om captiv în slava deșartă a funcției de ierarh sau poate că aparențele i-au fost potrivnice. Cum îl va judeca Dumnezeu, nu știm. De aceea, ne oprim aici, la aceste câteva fapte cunoscute despre arhiepiscopul Pimen și la chestionarea (in)compatibilității lor cu valorile morale pe care el le-a propovăduit, prin predicile sale, în cariera de călugăr și ierarh al BOR.
Restul rămâne în seama lui Dumnezeu…
În ciuda acestor aspecte controversate și care îndeamnă la o serioasă meditație, ierarhii din Sinodul BOR s-au grăbit să se folosească de moartea arhiepiscopului Pimen pentru a mai pune o picătură de combustibil în „motorul” gripat al propagandei fariseice cu ajutorul căreia încearcă să-și ascundă lașitatea și căderile de la credință din această perioadă cumplită de pandemie. O grabă care i-a făcut să comită erori care, din păcate, vor accelera degradarea relației dintre ierarhii BOR și credincioșii creștini ortodocși pe care-i păstoresc.
Prima eroare a fost modul de organizare a înmormântării arhiepiscopului Pimen.
Prin presiuni asupra autorităților, ierarhii BOR au obținut derogarea de la normele sanitare. În timp ce peste 1.100 de familii de români și-au îngropat rudele ucise de Covid-19 conform unei proceduri rapide și cu o ceremonie religioasă oficiată în prezența unui număr de maximum 8 membri ai familiei, trupul neînsuflețit al arhiepiscopului Pimen a fost onorat cu fastul rânduielilor stabilite de Biserică pentru înmormântarea ierarhilor și în prezența a peste 2.000 de credincioși.
Raed Arafat a justificat derogarea primită pentru modul în care a fost organizată înmormântarea lui Pimen printr-o afirmație scurtă: „Trebuia să se facă altfel decât la un om simplu!”.
Raed Arafat a exprimat, fără intenție, realitatea relației dintre ierarhii BOR și propriii credincioși, o relație feudală între niște ierarhi care se consideră un fel de „aleși ai Domnului” și poporul credincios al „oamenilor simpli”.
Dacă ierarhii BOR ar fi meditat duhovnicește la felul în care a murit fostul lor coleg de Sinod, s-ar fi cutremurat văzând semnele lui Dumnezeu, dintre care cel mai evident este acela că niciunul dintre preoții care au slujit Sfânta Liturghie cu arhiepiscopul Pimen, în noaptea de Înviere, nu s-a infectat! Parcă Dumnezeu i-a ferit pe acești preoți de încercarea cumplită și probabil meritată la care l-a supus pe Pimen.
Însă ierarhii BOR au privit la înmormântarea arhiepiscopului Pimen ca la o mare oportunitate de a-și reconfirma puterea asupra credincioșilor, în fața celor care le contestă tot mai puternic autoritatea din cauza erorilor și căderilor de la credință comise în perioada de pandemie: incapacitatea de a apăra Adevărurile de credință despre Sfânta Liturghie și Împărtășanie, capitularea fără nici cea mai mică încercare de negociere în fața directivelor guvernamentale care au intervenit, nepermis și nedemocratic, în viața cultică a Bisericii etc.
Ierarhii BOR au avut nevoie ca de aer de această „baie de mulțime” din jurul cadavrului infestat cu Covid-19 al celui care a fost arhiepiscopul Pimen.
Estimarea lor este însă greșită. Să aduni la înmormântarea unui ierarh controversat, în plină pandemie, vreo 2.000 de oameni dintr-un popor „campion” în Europa la avorturi, la violență domestică, la corupție, la abandon școlar, la minore rămase însărcinate, nu înseamnă că faci dovada credinței acestui popor.
Nu mulțimile de credincioși adunați la procesiuni cu sfinte moaște, la praznice mânăstirești sau la înmormântări de ierarhi exprimă nivelul de asumare a credinței creștine, ci statisticile care prezintă sec aplicarea practică, în viața cetății, a valorilor morale mărturisite de credința creștină. Statisticile dovedesc, deocamdată, marele eșec pastoral al slujitorilor cultelor religioase din România, între care ierarhia BOR, prin mărimea numărului de credincioși pe care-i păstorește (peste 18.000.000 de români!), este cea mai vinovată.
A doua mare eroare comisă de ierarhii BOR, în încercarea de a manipula propagandistic moartea arhiepiscopului Pimen, este ofensiva glorificare a memoriei acestuia.
Dintre adulatorii de serviciu aflați în slujba ierarhilor BOR, cel mai grețos a reușit să fie preotul Constantin Necula, un fel de vedetă a comunicatorilor BOR, foarte dibaci cu vorbele și extrem de versatil în discurs, mereu gata să se adapteze situației și să o folosească în conformitate cu poruncile primite.
Într-un articol lacrimogen, plin de pioșenii sămănătoriste, publicat pe site-ul Doxologia, sub titlul „Inima Bucovinei e vie!”, preotul Necula aduce elogii personalității celui ce a fost Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților și informatorul „Sidorovici” al Securității comuniste.
Oferim, spre lămurire, un scurt fragment din această laudatio confecționată de priceputul propagandist BOR: „Bucovina și-a plâns Păstorul. Plecat la vreme de pandemie parcă să-și însoțească morții Sucevei din pricina bolii. I-a fost greu să-i lase singuri. Iar celor vii le-a fost greu să-l lase să plece fără dragostea lor. Poate că nu au fost respectate toate consemnele și toate măsurile de siguranță. Poate că, pentru cei care nu trăiesc în Biserică, aceasta pare o blasfemie la religioasa pandemie ce ne bântuie. Dar pentru ei, răzeșii de duh ai Bisericii din Bucovina, altfel nu s-a putut. Poate acum vedem cu alți ochi ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu s-ar fi implicat – cuminte și în respect față de hotărârile de Guvern – în vremea de rod duhovnicesc a Paștelui. Le-a fost greu oamenilor să lipsească la bătaia de clopote a Învierii. Cred că Pimen Arhiereul a zâmbit stingherit, azi, de atâtea gesturi de iubire. Fie să fie asta începutul învierii unui Neam ce-și negociază prea ușor sufletul cu cei care-i fură răzeșia! Inima Bucovinei e vie! Poate că și de aici putem face o transfuzie de plasmă duhovnicească, să ne înviem Țara”. Am încheiat citatul…
Tehnic vorbind, textul preotului Necula este aproape o capodoperă a discursului propagandistic, însă din perspectivă morală, elogiile aduse în acest text fostului arhiepiscop Pimen sunt penibile și grețoase.
Prin două fraze scurte, autorul îl prezintă posterității pe Pimen ca „Păstor al Bucovinei” și ca un fel de jertfitor „parcă plecat să-și însoțească morții Sucevei din princina bolii”. Se pare că pentru propagandistul BOR nu au importanță adevărurile cenușii ale realității, anume că Pimen a fost de acord să-și caute salvarea vieții la București, în Spitalul „Matei Balș”, unde a fost transportat cu elicopterul și unde a primit tratament aproape preferențial, că astfel și-a abandonat credincioșii pe care-i păstorea, acei „morți ai Sucevei” despre care bălmăjește preotul Necula.
Apoi, este efectiv grețos apelul la bieții credincioși din eparhia Sucevei, elogiați cu viclenie de preotul Necula ca „răzeșii de duh ai Bisericii din Bucovina”, pentru care înmormântarea „altfel nu s-a putut”. Acești „răzeși de duh” au fost transformați în pretext pentru nerespectarea normelor sanitare în organizarea înmormântării fostului arhiepiscop Pimen, cu fast și mii de martori, în vreme ce „oamenii simpli”, credincioșii de rând care și-au pierdut rude omorâte de pandemie, au fost obligați să accepte o procedură rapidă de înmormântare, cu o minimă ceremonie religioasă și în prezența a doar câțiva membri de familie.
Folosindu-se cu dibăcie de context, propagandistul Necula nu ezită să transmită un mesaj subtil și vag amenințător către autorități: „… ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu s-ar fi implicat – cuminte și în respect față de hotărârile de Guvern – în vremea de rod duhovnicesc a Paștelui. Le-a fost greu oamenilor să lipsească la bătaia de clopote a Învierii”.
Două fraze alambicate și multe foloase propagandistice. Biserica a fost cuminte (deși putea să nu fie!), și-a făcut partea; prin urmare, guvernul liberal să nu uite și să-și facă partea lui, că avem o catedrală de finalizat, terenuri agricole și păduri de recuperat, salarii imense pentru ierarhi de finanțat. Credincioșii au fost ținuți în frâu de către ierarhi, să țină minte politicienii această putere, oamenii nu s-au revoltat, deși „le-a fost greu”. Probabil că ierarhii așteaptă ca răsplată, pentru această atitudine de totală capitulare în fața Guvernului, ca „status-quo-ul” relației dintre ei și stat să rămână neschimbat.
La finalul textului, preotul Necula pare să intre într-un fel de extaz, îndemnând ca din Bucovina să se facă „o transfuzie de plasmă duhovnicească, să ne înviem Țara”.
Îndemnul preotului Necula este iutil. Compromisurile grave făcute de arhiepiscopul Pimen, în slujba regimului comunist, ca informator al Securității, insistența cu care s-a preocupat de sporirea averii materiale a eparhiei, prin încercarea de a recupera imense proprietăți forestiere și agricole, relațiile controversate pe care le-a avut cu diferiți politicieni după 1989 pot fi aflate, toate sau în parte, și la alți ierarhi ai BOR.
Nu de o astfel de „transfuzie” are nevoie România pentru a fi înviată, ci de duhovnicia unor ierarhi care să renunțe la puterea lumească, la salariile imense pe care le încasează din bani publici, la relațiile controversate cu politicieni corupți și oameni de afaceri dubioși. O duhovnicie care să se exprime prin prezența reală – nu doar birocratică, de la înălțimea lumească a administrației bisericești sau ceremonioasă, de „stăpân” – a ierarhilor alături copiii bolnavi și orfani, de familiile sărace, de preoții amărâți care își duc crucea slujirii lui Hristos prin parohiile sărace din satele depopulate și mahalalele insalubre ale orașelor țării.
Înmormântarea cu fast și glorificarea memoriei controversatului arhiepiscop Pimen se circumscriu stilului toxic de comunicare al BOR. Și chiar se poate spune că aceste erori sunt aproape neînsemnate, dacă le comparăm cu alte zone de beznă ale discursului public al administrației bisericești din ultimele trei decenii:
– împotrivirea sistematică a Sinodului BOR la demersul de desecretizare a arhivelor Securității (inclusiv DIE) care conțin informații despre relația ierarhiei BOR cu aparatul informativ și represiv al dictaturii comuniste;
– lipsa totală de transparență în gestionarea fondurilor publice și a donațiilor făcute de credincioși pentru funcționarea BOR;
– protecția oferită, în fața credincioșilor, a opiniei publice și chiar a Justiției, fostului episcop al Hușilor, homosexualul și pedofilul Corneliu Onilă;
– lipsa aproape totală a consultărilor reale între ierarhi și preoți și credincioși cu privire la conducerea treburilor Bisericii (cu foarte puține excepții, ierarhii se manifestă, în eparhiile pe care le conduc, ca niște seniori feudali deținători de puteri absolute) etc.
Din păcate, moartea arhiepiscopului Pimen nu reprezintă sfârșitul unei epoci – epoca ierarhilor lipsiți de libertatea în Hristos și supuși unor comandamente externe și străine de interesele duhovnicești ale Bisericii. Dimpotrivă, modul în care moartea arhiepiscopului Pimen a fost folosită de colegii săi din Sinodul BOR confirmă că această epocă este la apogeu.
Cu nădejdea că Dumnezeu îi va lumina pe ierarhii BOR, datoria creștină solicită imperativ să mai spunem doar atât:
Dumnezeu să-l ierte pe robul Său, arhiepiscopul Pimen!
