ziaristii.com

Etichetă: Dumnezeu

  • S-a sinucis, ca să nu ucidă pentru Putin. Rusul Ivan Petunin: Nu vreau să-mi asum păcatul crimei

    În Rusia lui Putin trăiesc și oameni de o sensibilitate interioară excepțională. Unul dintre ei a fost Ivan Petunin, rusul care a preferat să se sinucidă, decât să ucidă la ordinul dictatorului Putin. Când majoritatea rușilor se hrăneau cu propagandă putinistă, Ivan își punea întrebări existențiale: are rost să trăiesc, ucigând pe alții? Răspunsul său a fost și moartea sa.  

    Decât să ucid, mai bine mă sinucid? O întrebare la care rapperul rus Ivan Petunin a răspuns „Da”. Și s-a sinucis. Știa că va fi obligat să se încorporeze pe frontul din Ucraina. Tânărul, de 27 de ani, și-a explicat gestul printr-o scrisoare de adio, pe care i-a lăsat-o iubitei. Acesta a scris:

    „Nu pot și nu vreau să-mi asum păcatul crimei. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal. Nu am dreptul să ridic o mitralieră și să trag în oameni”.

    Ivan Petunin nu invocă justețea sau injustețea războiului lui Putin. Nu reclamă dictatura putinistă, iar sinuciderea sa nu e un protest împotriva ei. Cu siguranță, ar fi procedat la fel și dacă era ucrainean, chemat să-și apere țara. Ivan contemplă lumea în care trăiește și-i refuză realitatea. Decide că trebuie să părăsească viața, dacă a rămâne în ea presupune uciderea altuia.

    Acest rus nu e filozof și nici preot, dar face cât toți patriarhii Moscovei și pseudofilozofii lui Putin la un loc. Luciditatea sa uluiește și răscolește. Cei care atacă și cei care se apără, în egală măsură, comit crimă. Acesta e adevărul esențial. Restul sunt detalii, în această optică. De aceea, spune teologul Ionuț Mavrichi, eroii neamului ar trebui pomeniți în biserici cu formularea: „Eroii neamului românesc, cu victimele lor…”.

    Ucrainean sau rus, român sau german, fiecare e la fel de om ca ceilalți. Dincolo de calibrul moral, existența fiecăruia și a tuturor la un loc e expresia dragostei Creatorului. Războiul, de apărare sau agresiune, e o reeditare a crimei lui Cain asupra lui Abel. Esențial, omul ucide omul. Iar cu asta, pe el însuși. Rusul Ivan Petunin a preferat să moară de propria mînă, decât să se sinucidă ucigându-și seamănul.

    Când un ideal îți impune să ucizi, acela nu mai e ideal și nici tu vreun mesia. Căutarea idealului nu dezumanizează, ci reabilitează omul, îl reașază în firea sa adevărată. Idealurile autentice nu-ți cer să mori pentru ele, doar dictatorii, ce pavează cu intenții bune drumul spre iad.

    De fapt, nimeni nu are dreptul să-și ucidă aproapele sau departele. Că o facem, e semnul că încă nu am înțeles care e sensul omului pe pământ. Abia când l-a ucis pe Abel, Cain a știut că a distrus singurul motiv de a exista și a fi: celălalt. Fără el, nimic nu are rost.

    Dacă percepția lui Ivan Petunin asupra lumii ar deveni a tuturor, războaiele de pe întreaga planetă s-ar opri într-o clipă, pentru totdeauna. Dictatorii nu ar mai avea cu cine și pe cine să-și construiască împărățiile morții, iar miliarde de oameni n-ar mai trăi coșmarul perspectivei nucleare, a gropilor comune, a pierderii delor dragi, a vieților distruse iremediabil.

    Ivan Petunin dă măsura lumii pe care am construit-o și din care oameni ca el vor să scape cu disperare. Gestul său extrem e o palmă pe obrazul nostru, al celor care permitem monștrilor să plăsmuiască lumea. Ivan este seismograful acestei lumi. Din păcate, a preferat să plece, decât să mai trăiască printre noi. Chiar și o secundă.

    Ivan nu s-a sinucis. Noi l-am ucis.

    Paul Palencsar, jurnalist și teolog

  • Cu diavolul nu negociezi. Îl calci pe cap și i-l zdrobești, nu există altă cale. Iar Putin e diavolul

    De fiecare dată când omul înlocuiește luciditatea cu speranța deșartă, acesta suferă consecințele propriei lipse de discernământ. Pe scurt, își sapă singur groapa în care călăii săi îl vor arunca. S-a mai întâmplat, nu o dată. Ultima oară, în chiar inima Europei. Inițial, Hitler le părea multora omul care e dispus să negocieze. Ulterior, întreaga lume a fost aruncată în război mondial. Atunci, Hitler. Acum, Putin.

    Mai sunt optimiști ce cred că se poate negocia cu Putin. Dar negocierile se fac între oameni, iar Putin nu e om. E o creatură, între crocodil și boa constrictor. A ucis dintr-o lovitură 600 de oameni care se adăposteau în Teatrul din Mariupol. I-a luat câteva secunde. Cu o bombă de jumătate de tonă. La 16 martie 2022. Pe clădire scria mare, să vadă piloții avioanelor rusești: „COPII”. Nu a contat. Ba chiar a incitat, aș spune.

    Cu diavolul nu negociezi. Îl calci pe cap și i-l zdrobești. Iisus a retezat scurt și esențial propunerile otrăvitoare pe care Satana I le-a făcut pe munte și pe Templu. (Matei 4, 1:11) Orice ți-ar spune ori dărui, diavolul vrea să te ucidă. Pentru că îți urăște existența. Dacă mai există în viață un singur om, pentru diavol e cu unul prea mult. La fel pentru Putin.

    Nicolae Steinhardt spunea că dacă diavolul te invită să semnezi o hârtie pe care el însuși a scris „Dumnezeu există!”, nu semna. E o capcană. Vrea să te ucidă, doar că tu încă nu ai aflat cum. La fel și cu Putin. E un KGB-ist care va muri KGB-ist. Un criminal ce desenează lumea cu sânge și distrugere. Ca diavolul.

    Papa Francisc vrea să meargă la Putin. Pentru pace. Foarte bine. Dar va merge să implore pacea, nu s-o negocieze. Nu are cum, nu are cu cine. Oricine încearcă să împartă patul cu un șarpe boa constrictor va fi găsit dimineață mort, înfășurat în chiar ucigașul său.

    Boris Johnson spunea că la negocieri l-a simțit pe Putin ca pe crocodilul care i-a apucat un picior și nu i-a mai dat drumul.

    Cu diavolul nu se negociază. Nici cu reprezentanții lui pământ. Ei trebuie striviți. E singura cale. De fiecare dată, istoria o confirmă.

    Paul Palencsar, jurnalist și teolog

  • Unde e Dumnezeu când Putin ucide? Există Dumnezeu?

    Unde era Dumnezeu când oamenii din Ucraina erau băgați în gropi comune? Dormea Dumnezeu când inocenții erau legați cu mâinile la spate și primeau un glonț în cap? Când femeile erau violate de fiare cu chip de om? Când în Teatrul din Mariupol 600 de oameni erau uciși de bomba de jumătate de tonă a lui Putin. Există Dumnezeu?

    Unde e Dumnezeu când milioane de copii iau calea refugiului, alături de mame care-și plâng soții rămași să lupte? Cum de nu au căzut la pământ turlele falnicei biserici din Bucha, lângă care soldații ruși au săpat groapa comună a celor pe care i-au ucis? Există Dumnezeu? Ce rost are să crezi într-un Dumnezeu absent din creația Sa, ce a abandonat lumea?

    Însuși Dumnezeu a venit printre noi. Nu doar că nu ne-a abandonat, dar a luat corp omenesc. Iar de cum s-a născut la Betleem, am vrut să-l ucidem. Bebelușul Iisus și-a început viața ca refugiat, în Egipt. Ca și copiii Ucrainei, Iisus fugea cu părinții Săi tot de un Putin. Doar că-l chema Irod.

    Când ne întrebăm unde e Dumnezeu când oamenii ucid, să ne amintim că El Însuși a fost ucis, tot de oameni. Venit printre noi să ne arate Iubirea, Însuși Dumnezeu a fost judecat, torturat, bătut, scuipat și ucis. Unde e Dumnezeu? Acolo unde L-am pus. Pe cruce.

    Ucidem fără discriminare. Deicid și fratricid. Istoria biblică a oamenilor începe cu o crimă. Cain îl ucide pe Abel. Nu știm, nu vrem să trăim altfel. Întrebarea e „Unde ar trebui să fie Dumnezeu?” Înăuntrul nostru. „Împărăția cerurilor e înăuntrul vostru”, ne spune Dumnezeu. Cât Dumnezeu avem înăuntru, atât dăm în afară. Cât Rai avem în noi, atât e și printre noi.

    Dacă Iisus ar veni personal pe străzile din Mariupol, Putin i-ar zbura capul cu o ghiulea. E mai rapid. Crucea e demodată. Oamenii aduc pe pământ binele și răul. Pacea și războiul. Dragostea și egoismul. Suntem liberi.

    Paul Palencsar, jurnalist și teolog

  • Pogromul de la Iași. 80 de ani de la trenurile morții.

    O pagină neagră a istoriei României este Pogromul de la Iași. Inițiat de mareșalul Ion Antonescu și aplicat de autoritățile locale, timp de trei zile, între 27 și 30 iunie 1941, au fost uciși 13. 299 de evrei ieșeni. Crima organizată devenise politică antisemită de stat.

    Autoritățile române, Poliție, Jandarmerie și Siguranța Statului, cu concursul unei părți a locuitorilor orașului, au comis crime și jafuri asupra evreilor din Iași. Mii dintre aceștia, majoritatea bărbați, au fost uciși în casele lor și pe stradă, alte mii au fost arestați și duși la sediul Chesturii.

    Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul Pogromului. Sursa foto: Google

    Evreii care au supraviețuit masacrului de la Chestură, au fost duși la gară, jefuiți și bătuți, apoi înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic. Trenurile morții au circulat cu viteză redusă între Iași și Podul Iloaiei sau Călărași. Vagoanele au fost transformate în camere de gazare ambulante, podelele fiind căptușite cu bălegar și var nestins. Gazele emanate și căldura verii toride, lipsa de apă și hrană, au dus la moartea majorității captivilor. În total, au fost uciși 13. 299 de evrei.

    Pogromul de la Iași – Trenurile morții – deschiderea ușilor vagoanelor. Sursa foto: Google

    La 80 de ani de la Pogromul de la Iași, manifestări comemorative au fost organizate între 28 și 30 iunie 2021. Agenda a cuprins evenimente culturale, ştiinţifice şi religioase. Alături de autorități locale ieșene, au fost prezenți ambasadorii Israelului, Franţei, Germaniei şi Elveţiei, împuterniciţi ai Ambasadelor Statelor Unite ale Americii şi Regatului Unit al Marii Britanii.

    De asemenea, au luat parte directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului, „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, prim-rabinul României, Rafael Schaffer, fostul preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. O prezență excepțională a constituit-o Michael Cernea, unul dintre puținii supraviețuitori încă în viață ai Pogromului de la Iași.

    Comemorarea a 80 de ani de la Pogromul de la Iași, Galerie Foto:

    Marșul Vieții, organizat anual la Iași, în memoria victimelor Pogromului. Foto: Paul Palencsar
    Moment comemorativ, în Cimitirul Evreiesc din Iași. Foto: Paul Palencsar
    Printre participanți, David Saranga, ambasadorul Israelului în România. Foto: Paul Palencsar
    Aspect din Cimitirul Evreiesc din Iași. Foto: Paul Palencsar
    Depunere de coroane, în memoria celor 13. 299 de evrei uciși în Pogromul de la Iași. Foto: Paul Palencsar
    Coroane, la monumentul memorial dedicat victimelor Pogromului de la Iași. Foto: Paul Palencsar
    Michael Cernea, unul dintre ultimii supraviețuitori în viață ai Pogromului de la Iași, prezent la Comemorare. Foto: Paul Palencsar
    Inaugurarea Muzeului Pogromului, în sediul fostei Chesturi din Iași. Foto: Paul Palencsar
    Michael Cernea, primind titlul de Cetățean de Onoare al orașului Iași. Foto: Paul Palencsar

     

    Paul Palencsar, jurnalist și teolog

  • Cum am crescut mare. Jurnal de viaţă – Ziariștii

    Prima zi la Seminar a alungat „Sfinții” și „Îngerii”, „Tămâia” și „Lumina”. Le-a trimis în singurul loc în care au existat vreodată. Mintea mea. A doua zi, știam că nu sunt sfânt, dar nici pramatie.

    Când am plecat la Seminar spuneam „Săru’ mâna” și la pietre. Căram o valiză de lemn și speranțe. Eram nepotul dus de bunică. Eternul nepot, cu mereu eterna bunică.

    Preoția îmi părea atât de sfântă, iar eu atât de păcătos. Știam că sunt admis, dar nu credeam. N-am să cred, îmi spuneam, până nu voi intra în locul unde oamenii pășesc, dar nu ating pământul. Plutesc prin încăperi scăldate în tămâie și lumină. Ca îngerii lui Dumnezeu. E Raiul. Ce să caut eu în el. N-or să mă primească. Or să vadă prin mine. Sfinții pot asta. Și mă vor trimite acasă. Valiza de lemn va face drum întors în aceeași zi.

    Prima zi la Seminar a alungat „Sfinții” și „Îngerii”, „Tămâia” și „Lumina”. Le-a trimis în singurul loc în care au existat vreodată. Mintea mea. A doua zi, știam că nu sunt sfânt, dar nici pramatie. Că Dumnezeu și Raiul au rămas acasă, la strana bisericii din lemn a satului. Plecasem din Rai, căutându-l. De acum, Paradisul era închis, iar eu, pe-afară.

    În fotografie aveam 19 ani. Era anul 2001, clasa a 12 -a de Seminar. E ciudat să mă uit la mine. Mi-aș spune ceva, dar am uitat ce mă frământa atunci.

    Copilului ce mă privește i-aș cere iertare că nu i-am împlinit visele. I-aș mai zice să nu dea năvală să crească. E vreme. Să nu le guste pe toate. Nu pierde nimic. Aș mai vrea să afle că lumea nu e așa urâtă, cum mi se pare mie, dar nici așa frumoasă, cum i se pare lui. Că mulți îl vor urî, iar alții îl vor iubi. I-aș da o listă cu greșelile mele. Nu. O va rupe. Mai bine tac. Orice i-aș spune nu-i folosește. E prea tânăr. Inocent. E sfântul care nu crede că este.

    Paul Palencsar, teolog şi jurnalist

  • Cugetări la Postul Mare – Ziariștii

    A început Postul Mare şi mă gândeam că mulţi ar vrea să-i mai dea o şansă lui Dumnezeu. Nu e despre înfometare şi însetare, despre autoflagelări însângerate, feţe morocănoase şi iritate stări emoţionale. E despre dragoste. 

    Postul nu e pentru trup, ci pentru inimă. E despre a găsi un duhovnic în care iubirea de om n-a pierit, care te face să simţi că eşti unic, tu şi viaţa ta pe pământ. Fiecare întâlnire cu el are bucuria şi uimirea celei dintâi. Problema, chinul, drama mea sunt ale lui. El nu vrea banii, ci fericirea mea. Nu vrea să-mi arate cine-i şeful şi cine subordonatul. Depresia, deznădejdea, lacrimile mele trec şi prin fiinţa sa. Nu sunt singur. Pentru el, nu sunt un număr dintr-o serie, un „altul la rând” în catastiful unui funcţionar bisericesc, plictisit, sătul.

    Adevăratul preot duhovnic e multiplicarea lui Iisus în lume. Iisus, cel bun, blând, răbdător, iubitor de om până la propria-i moarte. E omul căruia îi spun despre cele mai ridicole fapte şi gânduri, fără teama că va râde, ironiza, judeca, certa, pedepsi, tuna şi fulgera. Fiecare întâlnire cu el deschide uşa Raiului, miroase a iubire din altă lume şi mă aduce aproape de mine însumi. Pentru el, nu sunt un păcătos, ci un sfânt care a avut o zi proastă. Un Petru, ce a călcat în străchini, un fiu risipitor ajuns acasă, un Iuda, căruia-i spune mereu: „Lasă ştreangul, dragul meu. Sunt aici.”

    El însuşi, preotul duhovnic, ştie că e un păcătos iertat de alt duhovnic, la rândul său. Şi el a fost dezarmat de iubirea unui preot, ce l-a luat în braţe şi l-a învelit în dragoste. Şi el, preotul, a avut de mărturisit gânduri şi fapte ruşinoase, urâte, mizerabile. Nu vrea să pară sfânt infailibil, imun la ispitele vieţii. Nu doreşte să impresioneze. Şi el a pus în braţele unui preot propria depresie, deznădejde, lacrimi şi suspine. Ştie greul venirii omului în faţa sa, neîncrederea, timiditatea, ruşinea, lupta teribilă între da şi nu. Şi el a venit la duhovnic ca ultimul dintre oameni şi a plecat ca primul dintre ei. Şi lui cerul îi părea mai senin, soarele mai strălucitor şi viaţa mai frumoasă.

    Dacă vă îndoiţi de spusele mele, dacă ce scriu vi se pare ideal şi atât, utopic şi nimic mai mult, vă înşelaţi. Eu însumi exist şi scriu tocmai datorită unui asemenea duhovnic. Astfel de preoţi există. Da, sunt rari, dar şi diamantele sunt rare, tocmai de aceea toţi le vor.

    „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7 : 7)

     

                                                                                    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Copilul care a murit după botez. Ce e de făcut?

    Un copil a murit, în urma slujbei de Botez, la o biserică din Suceava. A fost botezat prin afundare completă. După, bebelușul era în stop cardio-respirator. Familia a observat că e inert și a chemat ambulanța. Azi, copilul a murit. Avea şase săptămâni şi, conform medicilor, a înghiţit foarte multă apă.

    Botez, imagine ilustrativă (sursa foto: adriansuhan.ro)

    Nu vreau să îmi închipui dimensiunea acestei drame, pentru că nu pot să înțeleg durerea unor părinți care-și duc la botez copilul plin de viață și îl aduc mort. Biserica e locul în care pășim din moarte la viață, nu invers. Taina care deschide uşa Vieţii a devenit prilejul morţii. Ce ironie macabră.

    Niciodată nu i-am înțeles pe preoții care țin morțiș să boteze copilul prin afundare totală, iar nu prin turnarea apei pe cap. Dacă preotul e lipsit de experiență practică (chiar în ciuda experienței au fost accidente), această încăpățânare poate fi fatală.

    Harul Duhului Sfânt coboară și lucrează asupra nou botezatului nu datorită afundării complete, ci a invocării pe care preotul o face, prin rugăciunile rostite, chemând întreaga Sfântă Treime din cer pe pământ. Copilul e considerat botezat, chiar și prin turnarea apei, dacă e rostită formula treimică.

    Acum, nu mai botezăm adulţi, ca în epoca apostolică, ci prunci fragili, care se zbat pentru viaţa lor. Subiecţii sfintei Taine a Botezului s-au schimbat. Sunt nou născuţi. Chiar şi o secundă de neatenţie, ezitare sau nepricepere a preotului e mortală. Aici e pericolul.

    Poate ar trebui ca Biserica Ortodoxă Română, la nivel superior, să analizeze toate cazurile de accidente şi deces ale copiilor botezaţi în decursul timpului, astfel încât botezarea prin turnarea apei să devină regulă, nu excepţie. Deja foarte mulţi preoţi o practică, tocmai din teama de a nu răni sau ucide pruncii botezaţi.

    Dumnezeu să dăruiască putere familiei care și-a pierdut pruncul, iar preotului răbdare și înțelepțire în necazul prin care trece.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Nu vă căsătorim, dar vă iubim – Ziariștii

    Biserica refuză căsătoria cuplurilor LGBTQ nu din ură sau lipsă a iubirii, ci din considerente teologice. Asta nu exclude iubirea, dimpotrivă, ea este constanta vieții creștine, necondiționat.

    Papa Francisc acceptă parteneriatul civil pentru cuplurile de același sex. Nu Biserica Catolică, ci Francisc omul. Niciun preot catolic nu va fi obligat să oficieze Cununie sau Euharistie persoanelor homosexuale. Exclus. Biserica rămâne inexorabil fidelă familiei, ca uniune exclusiv între bărbat și femeie. (Facere 1:27)

    Parteneriatul civil nu are implicații ecleziastice, de aceea i se spune „civil”. Papa Francisc are curajul sincerității. El dorește ca legea civilă să ofere protecție elementară cuplurilor de același sex, care acum sunt total vulnerabile în viața laică. De ce face asta? Pentru că îi pasă.

    Pontiful dă de înțeles că Biserica refuză căsătoria cuplurilor LGBTQ nu din ură sau lipsă a iubirii, ci din considerente teologice. Asta nu exclude iubirea, dimpotrivă, ea este constanta vieții creștine, necondiționat. Dincolo de orice, homosexualii rămân „copiii lui Dumnezeu”, care i-a creat oameni. Mulți dintre aceștia sunt botezați creștini. Așadar, dacă Biserica nu poate căsători aceste cupluri, le poate, totuși, iubi.

    „Nimeni nu trebuie să fie alungat sau să sufere din această cauză.”, a spus Papa Francisc. Nu urâm păcătosul, ci păcatul. Chiar dacă Biserica nu poate considera „familie” cuplurile de același sex, acești oameni trebuie păstrați și prețuiți pentru ce sunt intrinsec: chipul lui Dumnezeu, ce nu dispare niciodată definitiv. Cu alte cuvinte, Papa spune comunității LGBTQ: Nu vă putem căsători, dar vă putem iubi.

    E cel mai firesc mesaj pe care un Papă l-a transmis până acum celor care, de secole, sunt marginalizați și stigmatizați. Gestul Papei Francisc pare smintitor. Totuși, după oarecare reflecţie, atitudinea papală e normală, ca una ce aduce iubirea ca unică reconciliere.

    Paul Palencsar, teolog şi jurnalist

  • „Nu ni-L luați pe Dumnezeu! Fără El, totul e nimic”

    Paul Palencsar, colaborator al ziarului nostru și realizator al emisiunii „Spațiul Libertății” de la Epoch Times România, nu își uită principala sa vocație: aceea de preot, de slujitor al Domnului. Îndemnul său la  sincera credință – Nu ni-L luați pe Dumnezeu! – este profund și sfâșietor.

    Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Paul Palencsar îndeamnă la întoarcerea sinceră spre Dumnezeu și atrage atenția asupra atacurilor neîncetate asupra Bisericii. Înțelege criticile în privința faptelor reprobabile ale unor slujitori ai Bisericii și încurajează mass-media care „penalizează derapajele omeneşti ale unora”, dar este oripilat de faptul că „nu păcate omeneşti sunt luate în cătarea puştii, ci însăşi ideea că Dumnezeu există”.

    Apelul lui Paul Palencsar

    „Nu ni-L luați pe Dumnezeu!”

    „În ultimele luni, cantităţi enorme de ură s-au revărsat asupra Bisericii Ortodoxe Române. Nu vorbesc despre mass-media care, într-un stat democratic, liber, penalizează derapajele omeneşti ale unora, inerente oricărui sistem. Asta e democraţie. Nu despre jurnalişti oneşti sau cetăţeni sinceri e vorba, ci despre altceva.

    E ură mocnită, pe care o simţi. Poţi să te faci că nu o vezi, dar e acolo. E ciocnirea dintre profan şi sacru, dintre credinţa în Dumnezeu şi neputinţa de a ieşi din sclavia materialismului.

    Nu păcate omeneşti sunt luate în cătarea puştii, ci însăşi ideea că Dumnezeu există.

    Asta deranjează. Nu e combătut răul, nici propusă virtutea, ci e combătut divinul şi impus nimicul. Nu bisericile redeschise, ci mersul la biserică e ceea ce roade. Nu scăderile unor preoţi incomodează, ci valorile moralei creştine, pe care Biserica le conţine de două mii de ani. Nu revigorarea Bisericii e scopul, ci distrugerea ei.

    A te împărtăşi, a face cruce, a te ruga sunt acte de curaj social, ce îţi lipesc pe frunte eticheta retrogradului. Simpla referire la Biserică şi valorile ei implică riscul de a deveni persona non grata. Chipul lui Hristos pe peretele casei reduce proprietarul la habotnicie. Tradiţia liturgică şi veşmintele sacerdotale ale Bisericii devin expresia ostentaţiei. Citirea Bibliei pe banca din parc aduce zeflemeaua trecătorilor.

    Aceasta e lumea în care omul credincios trebuie să rămână credincios. E un act de martiraj. A crede în Dumnezeu, într-o lume care-L doreşte exilat, este o profesiune a curajului existenţial.

    Fără Dumnezeu, totul e nimic.

    Sensul dispare. Existenţa omului e derizorie. Nu de pâine e nevoie, ci de spirit. Nu ni-L luaţi pe Dumnezeu, decât dacă ne daţi ceva pe măsură, ori asta nu există! Au încercat şi alţii, cu seceri şi ciocane. Ei au dispărut, dar Dumnezeu şi Biserica Sa au rămas.”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Ce a simțit dr. Virgil Păunescu când a testat pe el însuși vaccinul anti-Covid la care lucrează: „Dureri musculare, dureri osoase, un disconfort…”

    * De ce a trecut România mai bine peste epidemie decât state mai dezvoltate? Medicul Virgil Musta: “Am limitat impactul datorită măsurilor corecte, deși dure, luate la timp”

  • Paștele din inimile noastre – Ziariștii

    Credința, biserica, sunt în sufletele noastre. Paşte mai frumos decât cel petrecut cu familia, cu liniştea că ne ținem părinții şi bunicii în afara pericolului, nu există! Paștele din inimile noastre este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu ni-l face în acest moment.

    Papa ne-a arătat măreția Paştelui catolic: singur, dar în sufletele tuturor! Trăim vremuri tulburi, în care viața poate atârna de doi paşi făcuți în afara casei. De aceea este bine ca acest Paşte să fie unul special, sub semnul familiei şi al speranței. Nu sunt zidurile unei biserici care ne fac mai buni, ci credința în Dumnezeu, iar aceasta se află în inimile noastre. De aceea, ne vom petrece acest Paşte al inimii alături de familiile noastre, în siguranță.

    Credința este adânc înrădăcinată în conștiința poporului român și face parte din felul nostru de a fi. Timp de sute de ani, credința a ajutat națiunea noastră să reziste tuturor vicisitudinilor la care a fost supusă și să-și păstreze identitatea națională. Credința nu se discută, e dreptul și alegerea fiecăruia, dar în aceste timpuri de mare pericol pentru întreaga planetă, românii trebuie să se adapteze situației și să-și protejeze membrii familiilor, spre a nu fi expuși suferinței și morții.

    Coronavirus înseamnă moarte. Ne-a arătat-o, la un nivel mai mic, în România, unde au murit câteva sute de persoane până acum. Ne-a demonstrat-o, la un nivel înspăimântător, în țările vestice și în Statele Unite ale Americii, care au ajuns la zeci de mii de decese fiecare.

    Imaginile cu morții aruncați în gropile comune la New York sau cu cei arși în Italia, fără a mai putea fi înmormântați de familiile lor, sunt secvențe care arată fără urmă de îndoială dezastrul pe care virusul l-a produs în întreaga lume.

    Legăturile familiale sunt fundamentul societății, iar noi trebuie să apărăm aceste valori cu responsabilitate. În Italia, când moare cineva de coronavirus, autoritățile se ocupă de toate formalitățile necesare: anunță familia defunctului (care nu-l mai poate vedea nici măcar pentru a-și lua rămas bun) și purcede la arderea corpului. Dacă bolnavul de coronavirus a intrat în spital, are o singură șansă de a-și mai vedea familia: aceea de a se vindeca; dacă nu, va muri singur, solitar, fără a mai vedea fețele celor dragi.

    De aceea, dragi români, haideți să ne protejăm bătrânii din casa părintească și să petrecem acest Paște alături de familiile noastre acolo unde ne aflăm! Acesta va fi Paștele inimilor noastre!

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * INTERVIU. „Acest virus nu rezistă mult pe suprafețe, moare în câteva ore. Dar se ia foarte ușor din aer” / „N-o putem ține cu statul în casă, ne moare economia. Soluția este: «Cine scapă, scapă; cine nu, nu!»”

    * Durerea unui român din Belgia: „Îi trimit mamei bani de medicamente, iar ea zice că suntem sclavii Europei”