Se întâmpla în 2011, undeva prin martie. Eram redactor-șef la „Adevărul”, iar Peter Imre era director general. Avea tangență cu managementul de presă cam cât am eu cu creșterea balenei albastre. Patronul trustului era Dinu Patriciu.
Mă apelează asistenta lui Imre: „Poți să vii la Peter în birou? E și domnul Patriciu…”
În situații de genul ăsta, scoteam țepii ca ariciul, preventiv. Patriciu venea rar pe la Adevărul Holding, nici nu avea birou acolo. Când venea, trăgea în biroul directorului general.
Patriciu avea o idee: să-l susținem pe primarul Capitalei, Sorin Oprescu, care tocmai anunțase că vrea să organizeze Jocurile Olimpice din 2020 la București. „Ar fi un lucru bun pentru toată lumea… se dezvoltă infrastructura… vin bani mulți de afară… vin spectatori de peste tot, mai mănâncă omu’ o friptură, mai bea câteva beri, se mai și cazează… toată România are de câștigat… plus prestigiul în lume…”
I-am spus lui Patriciu că n-o să implic ziarul într-o acțiune nerealistă, utopică, ba chiar de-a dreptul ridicolă. „Ne facem de râs, iar eu, ca redactor-șef, nu pot accepta așa ceva. Am obligația de a apăra credibilitatea ziarului”, am plusat.
Și am explicat de ce: chiar dacă începând de azi s-ar mobiliza exemplar toată România, cu Președinție, Guvern, Parlament, Primăria Capitalei, Comitetul Olimpic Român, federații sportive, mediul privat, chiar dacă toată țara ar deveni un șantier și am găsi printr-un miracol vreo 20 de miliarde de euro, nu avem nici 0,0000000000001% șanse să primim găzduirea Olimpiadei din 2020. Pentru o competiție cu zeci de discipline sportive e nevoie de o infrastructură enormă, din care noi nu avem nici 10%. În plus, chiar dacă printr-o minune am reuși s-o avem, intervine concurența teribilă pentru găzduirea Olimpiadei. Mari orașe din țări cu economii puternice luptă și câte 20-30 de ani pentru a primi această imensă onoare, dar multe altele, la fel de importante, inclusiv demografic, pierd competiția. Nu e loc pentru toată lumea.
În plus, la momentul discuției mai erau doar doi ani până la desemnarea gazdei Olimpiadei din 2020. Șase orașe se pregăteau intens de ani de zile: Tokyo, Istanbul, Madrid, Roma, Doha și Baku. Roma avea să se retragă din cursă în februarie 2012, invocând grava criză financiară în care se afla Italia.
Și România se afla în plină criză, dar Patriciu voia să susținem absurditatea lui Oprescu. I-am spus ferm: nu, ziarul „Adevărul” nu se va implica în așa ceva! Cel puțin, nu cu mine redactor-șef.
Peter Imre încerca să aducă argumente că Bucureștiul chiar poate să obțină găzduirea Olimpiadei din 2020. I-am spus ferm că nu are șanse nici pentru cea din 2040, nici pentru cea din 2060! Poate pentru cea din 2.120, dacă vom parcurge un secol de miracole și trenul nu va merge mai încet decât căruța…
În încăpere eram doar noi trei: eu și Peter în picioare, Patriciu așezat pe scaun, în spatele unui birou de lemn.
Peter insista că trebuie să intrăm în joc, că măcar merită încercat. I-am spus că nici el nu crede ce spune, ci doar vrea să-i facă pe plac patronului. El – nu și nu, că e convins că Olimpiada 2020 chiar va avea loc la București.
Atunci mi-a venit o idee. Și a urmat un dialog pe care încerc să-l reproduc cât mai fidel, din memorie.
– Peter, dacă ești atât de sigur, hai să punem pariu!
– Da! Pe ce?
– Spune tu pe ce!
– Pe 10.000 de euro.
– Bine… Ba nu, pe 20.000 de euro!
– Ăăăăă… hai să nu fie nici ca mine, nici ca tine – punem pe 15.000 de euro.
– De acord. Domnule Patriciu, sunteți martor: vă rog să tăiați pariul!
Patriciu s-a ridicat în picioare, s-a întins peste masă și a parafat înțelegerea.
Am stabilit și când e considerat pariul câștigat, deci când trebuie plătit: atunci când Comitetul Internațional Olimpic (CIO) desemna gazda Olimpiadei din 2020. Avea să se întâmple în septembrie 2013, la Buenos Aires. Dintre cele trei finaliste, Tokyo, Istanbul și Madrid, a fost aleasă capitala Japoniei.
Nu obișnuiesc să pariez pe sume mari, ci mai degrabă pe mize simbolice. O fac rar și pe cel mult, să spunem, 100 de euro. Dar în „cazul Imre” am plusat pentru că știam că riscut de a pierde este zero absolut. 0,0000000000000000000. Și voiam să-l pun pe Peter să plătească faptul că susținea o gogomănie cu interese politico-financiare a lui Patriciu, punând astfel presiune pe mine. În fond, pentru el 15.000 de euro însemnau cam cât pentru mine 15 euro. Un fleac. Rama de la unul dintre multele sale tablouri de pictori celebri. Oglinda retrovizoare de la unul dintre bolizii săi de lux. Cafeaua pe care o bea într-o dimineață cu Iliescu, Năstase, Tăriceanu, Ponta, Oprescu sau Udrea („Evita Peron a României”, „viitoare președintă”, cum ne-o „vindea” el).
Evident că nu le-am făcut plăcerea lui Patriciu și Imre să implic ziarul „Adevărul” în susținerea aberației populiste emise de Oprescu. Am vorbit cu băieții de la Sport și au abordat subiectul cât se poate de profesionist: au publicat declarația fantezistă a primarului general al Capitalei, însoțită de părerile multor specialiști, inclusiv cea a președintelui COR, Octavian Morariu. Toți ridiculizau inițiativa. Concluzia era că dacă am încerca să depunem dosarul de candidatură a Bucureștiului, ne-am face de râs.
De pe 7 septembrie 2013, când CIO a stabilit la Buenos Aires că Olimpiada 2020 se va ține la Tokyo, Peter Imre îmi datora 15.000 de euro. Nu l-am sunat niciodată să-i amintesc. Am zis că dacă e om de onoare, mă va suna el.
M-a sunat anul trecut, prin toamnă, dar cu o altă problemă. Dezvăluise un site ceva despre combinațiile lui politico-financiare și comisese o eroare „gravă”: scrisese că e „fostul ginere al lui Teodor Meleșcanu”; or, el nu-și pierduse statutul de ginere. „Am probleme cu nevastă-mea, zice că am divorțat pe ascuns și ea n-a aflat”, a glumit Imre. Adevărul e că avea un dezvoltat simț al umorului, așa cum avea și un uriaș deficit de principii morale. Putea fi prieten cu toate canaliile, dacă asta-i aducea profit. Și i-a adus din plin!
L-am sunat pe colegul gazetar care scrisese articolul, a făcut corectura, subiectul a fost închis pe loc.
Dar înainte de a încheia discuția cu Peter Imre, am încercat să-i reamintesc de pariul din urmă cu 10 ani. Și a urmat un dialog pe care, de asemenea, încerc să-l reproduc cât mai fidel, tot din memorie.
– Peter, dacă tot mă sunași… ai vreun gând cu pariul pe care ni l-a tăiat Patriciu?
– Ăăăăă… da, îmi amintesc, dar nu mai știu care era miza.
– București, gazdă a Olimpiadei din 2020… care tocmai s-a ținut la Tokyo…
– Da, da, da! Recunosc, ai avut dreptate. Am pierdut, m-am luat după Patriciu. Dar pe ce am pus?
– Un fleac: 15.000 de euro.
– E prea mult! Hai s-o rezolvăm altfel…
– Cum altfel?
– Uite… te invit cu soția la masă, mâncăm un sturion…
– Dacă tu ai fi câștigat pariul, eu ți-aș fi plătit banii în aceeași zi, fără întârziere, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să vând ceva din casă.
– Ăăăăă… lasă-mă să mă gândesc la o rezolvare! Te sun eu.
Nu m-a mai sunat niciodată. Am aflat sâmbătă că a murit vineri seară.
Dumnezeu să-l odihnească! Moartea nu are simțul umorului.
P. S. Ce s-a întâmplat cu personajele acestei povești adevărate: Patriciu a murit la 64 de ani, Imre a murit la 60 de ani, Oprescu e fugar arestat în Grecia la 70 de ani. Eu, la 53 de ani, nu mai cred că România ar putea găzdui nici Olimpiada din 2.120. Om trăi și om vedea!
