O întâmplare aparent banală – moartea unui câine – este transformată de radio-jurnalista Dana Potorac într-o tulburătoare declarație de dragoste față de cel care i-a fost alături în ultimii 14 ani. Rândurile Danei sunt o pledoarie pentru a iubi și a proteja animalele, nu a le negilja, disprețui sau maltrata.
La un moment dat, când scrie despre câinele pe care tocmai l-a pierdut, jurnalista îl numește „Domnul Bono”. Și îi mulțumește că, spre deosebire de oameni, patrupedul nu a dezamăgit-o niciodată.
Originară din Galați, Dana Potorac locuiește acum în București. Are o experiență în audio-vizual de peste 15 ani. În tot acest timp a intervievat personalități importante din mai toate domeniile: politică, justiție, economie, jurnalism, mediu academic, cultură, administrație etc.
Este un jurnalist responsabil, care-și alege cu grijă invitații și își pregătește minuțios interviurile. Întrebările Danei Potorac, prin însăși selecția lor, conțin și o doză de atitudine, pentru că jurnalista nu este o simplă purtătoare de microfon, ci știe să facă diferența dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre onestitate și rea-credință.
Acest tip de intransigență a făcut-o să se atașeze și mai mult de un suflet care nu știa ce e minciuna sau reaua-credință: „Domnul Bono”.
Mesajul înduioșător al Danei Potorac pentru câinele pierdut
„Recunosc, e greu!
E foarte greu până și pentru un om ca mine, despre care legenda (viața) spune că e foarte puternic, ca în trei luni să-mi pierd și tatăl, și pe Bono. Nu uitați, sub tabla de tanc stă cel mai fin porțelan!
A șasea zi fără Bono. Fac eforturi mari să-mi țin una din cele trei promisiuni pe care i le-am făcut cu câteva zile înainte de-a ne despărți fizic, și anume că voi face tot ce se cuvine să fiu bine. Așa a fost povestea noastră – când unul dintre noi nu se simțea bine, celălalt suferea cel puțin la fel de mult și nu ne regăseam liniștea decât după ce pericolul trecea.
Celelalte două promisiuni chiar sunt simple pentru mine și nu pot fi negociate: nu-mi voi schimba niciodată culoarea părului (brunetă m-am făcut la vreo două-trei săptămâni de la venirea lui în viața mea) și niciun alt câine nu-i va lua locul niciodată, pentru că Bono a fost unic, un soi de zeu al cățeilor, un monument de inteligență, de grație, bun-simț, înțelepciune, dăruire deplină, lista e lungă…
M-am întrebat de multe ori cine e Bono? Am mai avut câini, dar Bono a fost o plămădeală cosmică înzestrată cu puterea și știința de-a iubi pe măsura sufletului meu, pe principiul nimic sau totul și până la capăt.
Deși era foarte prietenos și se purta exemplar cu toată lumea, cu mine era foarte, foarte grijuliu și chiar posesiv. Cu excepția lui Răzvan, fiul meu, pe care l-a iubit foarte mult, se enerva și lua atitudine (cu mijloacele lui) față de oricine sau orice mă atingea. Am prietene și prieteni pe care Bono le/îi îndrăgea explicit, dar pe care îi lătra de mama focului dacă mă îmbrățișau sau mă atingeau.
La plajă nu avea nicio treabă cu marea până ce intram eu să înot. Lătra valurile de numa-numa. Apoi se întorcea la sezlong liniștit. În primii ani mă amuza teribil treaba asta, apoi am înțeles că era felul lui de-a spune: „Ființa asta e a mea, n-o atingeți să nu-i faceți rău!”
Cum vă spuneam, în 14 ani am fost despărțiți doar 6 zile. Nu mergeam nicăieri fără el – călătorii, evenimente, voiaje profesionale, oriunde. Posesor de pașaport fiind, a făcut câteva mii de kilometri în multe țări europene și în țară. A suportat zeci de voiaje cu mașina doar să fie cu mine. Cu Bono „de mână” mi-am lansat 4 din cele 6 cărți (la „cronică de cafea” mi-a fost și co-redactor de carte, sîc!), m-am căsătorit, am divorțat, am trăit în vreo 5 locuințe, am sărbătorit, ne-am bucurat și am suferit împreună și când aveam totul, și când am lăsat totul. Ne-am fost casă și masă…
Ultimele 6 săptămâni petrecute împreună au fost pline ochi de înțeles. Un amestec de iubire profundă (ca în toți cei 14 ani), de conștientizare a fericirii că am avut parte unul de altul, de mulțumire reciprocă.
Investigații peste investigații medicale, tratamentele cele mai bune (ca de fiecare dată)… până când am înțeles că obosise… și am oprit toate tratamentele, mai puțin medicamentul pentru inimă. Totul a decurs firesc și bine până la capăt: coafor canin, igienă maximă, mâncare bună, iubire, iubire, iubire.
Bono nu putea pleca din lumea asta de dragul meu… Cu trei zile înainte de ultima lui aniversare, a făcut (peste afecțiunile grave pe care le avea) primul accident vascular. A fost îngrozitor pentru amândoi. La câteva minute și-a revenit miraculos, a ridicat capul, căutându-mă cu privirea.
În zilele ce-au urmat am ieșit totuși afară, la orele lui, ca și cum nimic rău nu se întâmplase. Îl luam în brațe, îl lăsam jos un minut-două, iar îl luam în brațe și-l duceam câțiva metri mai încolo, făcea câțiva pași – și ăia cu greutate. Nici asta nu a fost greu chiar dacă el avea o treime din greutatea mea. Eram fericiți că suntem împreună. Iubirea noastră continua să fie cel mai bun combustibil.
La 5 zile distanță nu s-a mai putut ridica decât de la mijloc în sus. Își primea fripturica de vită din palma mea, iar apa dintr-un castronel mult mai mic cât să nu-l incomodeze la înghițit. Nici asta nu ne-a oprit.
La orele lui de plimbare îl luam în brațe și-l scoteam pe balcon, să vadă soarele, copacii. Uneori îi era atât de rău, încât își punea capul pe umărul meu, iar eu mă întorceam cu spatele la fereastră pentru ca el să vadă strada, lumea…
Vineri, cu o zi înainte de a pleca, am primit vizita copiilor. Și Răzvan, și Adriana l-au mângâiat, au vorbit cu el, l-au alintat. A fost atât de fericit că i-a văzut… Sub ochii noștri a făcut al doilea accident vascular, din nou cumplit pentru toți… Apoi copiii au plecat înapoi la Galați. S-au privit ca pentru ultima oară…
Seara, buna mea prietena Iulia a venit la noi. Începusem să cedez și eu fizic, iar el suferea îngrozitor.
La doisprezece și jumătate noaptea m-am întins lângă el, l-am strâns în brațe, i-am sărutat lăbuțele, fruntea și boticul și i-am spus: «Bono, iart-o pe mama, dar nu te mai pot ține…, e prea mare suferința, nu meriți asta!».
M-am retras în dormitorul pe care îl părăsisem de două săptămâni, eram toată o durere. L-am lăsat cu Iulia. La 4 și ceva dimineața, respirația lui s-a oprit și odată cu ea suferința, dar și viața frumoasă pe care a avut-o…
A ajuns într-un loc frumos, liniștit… Apoi, eu m-am prăbușit, pur și simplu. Draga mea Iulia a avut grijă și de mine două-trei zile, după plecarea lui Bono.
Nu știu cum să-i mulțumesc! Cum nu știu cum să mulțumesc acelor puțini Oameni care ne-au purtat de grijă în ultimele 6 săptămâni! Binecuvântați să fie!
Sunt fericită că Domnul Bono a fost fericit cu mine, că am fost fericiți împreună. Toate lucrurile lui sunt la locul lor…
Vă mulțumesc tuturor pentru toate gândurile bune!
Merg mai departe și… voi fi bine! Promit!”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
