Maria S., o româncă stabilită de 12 ani în Milano, povestește pentru Ziaristii.com coșmarul nopților tulburate de sunetul necontenit al ambulanțelor. Zilele și nopțile sunt însoțite de acest sunet prelung, neliniștit, al sufletelor purtate spre niciunde…
Maria S. locuiește la Milano și epidemia de coronavirus i-a schimbat viața în mod iremediabil. Împreună cu soțul ei și cu fetița lor aveau o viață liniștită, bine integrați în societatea italiană, dar cu dorința fermă de a se întoarce în România, „când vom fi pregătiți pentru asta”.
Cu toată teama pentru situația în care se află la Milano – unul dintre orașele cele mai lovite de coronavirus -, Maria își păstrează speranța:„Iar la final, când von trage învățăminte din tot ceea ce s-a întâmplat, să mergem împreună pe drumul speranței și al renașterii!”, spune ea.
„Sirenele ambulanțelor răsunau în liniștea nopții și mii de gânduri mă făceau – din nou! – să nu dorm”, își începe povestea Maria. „Deodată, aud o sirenă cum se apropie și, brusc, se oprește exact sub balconul nostru. Aud vecinii cum deschid ferestrele, curioși la forfota de afară. Stăteam înspăimântată sub pătură, neavând curajul să ies… Auzeam voci, portierele cum se deschideau și se închideau, și îmi era frică la cât de aproape era pericolul. Pe cine mai iau în sera asta? Încă o familie distrusă! Au poposit ceva timp și fiecare zgomot pe care îl auzeam mi-l imaginam și mă îngrozeam.
Dumnezeu știe câte persoane au fost luate azi-noapte, câți au mai murit, câți și-au pierdut speranța, câți doctori și asistenți medicali răpuși de boală, oboseală, suferință și deznădejde.
Stând în casă de mai bine de o lună și jumătate, mă simt oarecum în siguranță, dar mă gândesc mereu la cei care se expun zilnic acestui virus care ne-a schimbat radical viața.
Am adormit târziu sau, mai bine zis, devreme. Eu și visele mele zbuciumate, din care mă trezesc mereu cu sentimente tot mai ciudate. Doamne, ajută la toată lumea! Nu ne abandona în această perioadă de cumpănă amară!
Închiși în casă de atâta timp și cu atât de multe incertitudini, gândurile noastre – ale mele, și ale soțului meu – se îndreaptă spre locurile dragi ale copilăriei și spre familiile noastre din România. Am dori ca ei să înțeleagă, din ceea ce le povestim noi, pericolul care ne paște pe toți și să se păzească, pentru că așteptăm cu drag să-i îmbrățișăm pe toți, când totul va trece. Iar la final, când von trage învățăminte din tot ceea ce s-a întâmplat, să mergem împreună pe drumul speranței și al renașterii!”
