ziaristii.com

Etichetă: ceaușescu

  • SERIAL (84) / Căpitanul Ceaușescu, prizonier în camion

    În plină diversiune teroristă, „odiosul” şi „sinistra” au fost mutaţi din Comandamentul UM 01417 Târgovişte în dispozitivul de luptă al unităţii. El avea o idee fixă: „Ar bine să facem o coloană de blindate şi să plecăm la Bucureşti. Mergem la Televiziune să le vorbesc românilor de trădarea care a fost și de lovitura de stat…” (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)

    În ziua de 23 decembrie 1989, Ceauşeştii au fost „deghizaţi” în militari şi ascunşi într-un centru de comandă mobil. El avea o manta de căpitan, iar ea – haine de soldat. Efectivele fuseseră aduse din magazia unităţii. După o noapte şi o dimineaţă cu rafale susţinute în jurul UM 01417 Târgovişte, conducerea unităţii militare a luat hotărârea să-i mute pe Ceauşeşti într-un loc secret. În acel moment, majoritatea ofiţerilor din grupul de comandă erau convinşi că forţe malefice sau iresponsabile vor să pună mâna pe cei doi.

    Întrebarea e: la fel credea şi comandantul unităţii, colonelul Andrei Kemenici, sau acesta era la curent cu strategia diversionistă, dar juca teatru în faţa ofiţerilor săi? Iată unul dintre misterele neelucidate ale operaţiunii „Târgovişte ’89”.

    Invocând pericolul terorist, Kemenici a hotărât să-i ascundă pe soţii Ceauşescu într-un camion militar. Vehiculul, amenajat special, funcţiona ca un centru de comandă mobil. Kemenici a decis ca maşina în care se aflau dictatorii să fie camuflată între două barăci metalice, în dispozitivul de luptă al unităţii. La câteva zeci de metri de ascunziş se afla centrul de comandă al unei baterii antiaeriene.

    Col. Andrei Kemenici: „În dimineaţa zilei de 23 decembrie, ţinând cont de distanţa foarte mică dintre biroul meu şi camera în care se aflau ei, aproximativ 30 de metri, am luat măsuri şi i-am dus într-un punct de comandă, o dubiţă unde sunt condiţii să se lucreze, dar cu măsurile respective de pază. I-am îmbrăcat în mantale, am blocat zona şi am adus maşina la scară, după care am ordonat că nu mai conduc acţiunile de luptă de aici, ci din punctul de comandă. Şi i-am ţinut acolo până în seara de 23 decembrie. În noaptea de 23, din cauza condiţiilor proaste de igienă, i-am adus tot lângă biroul meu din Comandament”.

    Se impune o corecţie: între biroul lui Kemenici şi dormitorul Ceauşeştilor nu erau „aproximativ 30 de metri”, ci maximum 10 metri prin ocolire exterioară. Nu de alta, dar cele două încăperi erau situate perete în perete!

    ***

    Şi în punctul de comandă mobil, Ceauşeştii au fost păziţi tot de căpitanul Ion Boboc şi de locotenentul-major Iulian Stoica. Povesteşte Boboc: „În dimineaţa de 23 decembrie am primit ordin şi le-am spus că vom pleca într-un loc mai ferit, că va trebui să părăsim încăperea şi clădirea, deplasându-ne în teren. El a avut ideea, surprinzătoare pentru mine, că ar bine să fie îmbrăcaţi în uniforme militare, pentru a nu fi recunoscuţi de cineva. S-a acceptat. El a luat mantaua mea şi o căciulă de la un soldat, iar ea s-a îmbrăcat în costum complet de soldat. Ulterior am aflat că hainele lor civile au fost luate şi duse la Inspectoratul Ministerului de Interne. I-am urcat în secret, nici măcar şoferul nu ştia, într-un punct de comandă mobil şi am plecat. Am vrut să introducem automobilul într-o remiză, dar n-a încăput în înălţime şi l-am ascuns între două barăci. Pe maşină am pus prelata, iar peste aceasta o plasă de mascare. Când s-au terminat toate manevrele de staţionare, Nicolae Ceauşescu s-a arătat profund nemulţumit, reproşându-mi: «De ce am venit până aici? Nu ne duci unde ai promis?». Eu i-am spus: «E încă pericol… Când nu va mai fi pericol, vom pleca». În maşină era frig. Ei erau zgribuliţi, se băgau unul într-altul să se încălzească. A văzut soba din interior. Mi-a zis s-o punem în funcţiune. I-am explicat că nu funcţionează, că aşa trăiesc cadrele militare iarna în aplicaţii, că n-avem motorină, piese de schimb… A înghiţit în sec şi a făcut un gest din mână, a lehamite. Ea îl mângâia liniştitor”.

    Când îl certa pe Boboc că nu-l duce „unde i-a promis”, Ceauşescu se referea la visul lui de a ajunge la Voineşti.

    Îşi făceau nevoile sub plasa de camuflaj

    După ce în noaptea precedentă văzuseră cum trăiesc militarii în cazarmă, Ceauşeştii au mai trecut printr-o experienţă: condiţiile de supravieţuire în câmp.

    Căpitanul Ion Boboc: „Şoferul punctului de comandă mobil nu ştia cine se află în interiorul maşinii lui. Avea ordin să stea în cabină şi, în caz de pericol, să-şi apere autovehiculul. La un moment dat, ne trezim cu C.I.-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii, care aparţinea de Securitate – n. a.), parcă ieşit din pământ. Îl vede Stoica şi-l ţine departe, ieşindu-i în întâmpinare. Chiar atunci, cei doi fuseseră coborâţi să-şi facă nevoile lângă maşină, sub prelată şi sub plasa de mascare, şi se uitau în exterior ca la ţară, pe după o perdea, pe uliţă. C.I.-stul l-a întrebat pe Stoica ce misiune are şi de ce a mascat punctul de comandă. I-a răspuns: «Întrebaţi-l pe comandantul unităţii! Eu am ordin să nu se apropie nimeni şi vă sfătuiesc să vă vedeţi de treabă». A plecat. Stoica îmi spune: «Dacă mai vine ăsta o dată, îl împuşc!». N-a mai venit”.

    În timp ce ieşea să-şi facă nevoile în spatele maşinii, între boscheţi, Ceauşescu a observat unde se află. La numai câteva sute de metri se vedeau coşurile Combinatului de Oţeluri Speciale. Drumul pe care veniseră din cazarmă dădea în şoseaua de centură a oraşului Târgovişte.

    Căpitanul Boboc a trecut printr-o nouă încercare. „Ceauşescu, frământat în continuare de ideea părăsirii zonei de captivitate şi văzând în dispozitiv TAB-uri şi tancuri, mi-a spus: «Ar bine să facem o coloană de blindate şi să plecăm la Bucureşti». Îi spun: «Nu putem. Situaţia în Bucureşti e încurcată. Trag teroriştii din garda dumneavoastră». Furios, cu răutate îşi luase mantaua pe el şi se ridicase să plece: «Tu nu eşti un adevărat comunist! Sunt comandantul tău suprem şi îţi ordon!». L-am întrerupt: «Am înţeles, vă înţeleg, dar eu execut ordinul comandantului meu direct». Mi-a spus: «Du-mă la comandantul tău!». «Acum nu pot», am răspuns. El, furios: «Eu plec! Dacă nu-mi daţi tanc, ies în şosea şi găsesc o maşină care să mă ducă la Bucureşti. Eu nu pot să stau aici când ţara se prăpădeşte, ajunge pe mâna trădătorilor!».”

    Pentru a mai calma situaţia, căpitanul Ion Boboc l-a rugat pe locotenentul-major Iulian Stoica să meargă să-i raporteze lui Kemenici ce se întâmplă. Acest lucru l-a mai liniştit pe dictator. „Cei doi Ceauşeşti s-au aşezat la masa din punctul de comandă, faţă în faţă, şi au început să şuşotească. În acelaşi timp, el făcea scheme cu degetul pe masă”, a mărturisit Boboc.

    ***

    Tot în camion, locotenentul-major Iulian Stoica a avut un schimb de replici destul de dur cu „comandantul suprem”. Nervii începeau să cedeze. Povesteşte Stoica: „Mai de dimineaţă, când a ieşit din camion să-şi facă nevoile, a început să ţipe afară, să-l duc la muncitorii lui de la Combinat. Am ţipat şi eu la el şi i-am zis «Ia-o şi pe asta şi mergeţi acolo, că nu faceţi mai mult de 10, 20, 25 de metri! Vă văd ăştia şi vă fac bucăţele, trag cu tot ce au. Şi cu grenade dau în voi». Le-am spus să iasă de sub plasa de mascare, am tras şi eu de un colţ – «Hai, că vă ajut eu să ieşiţi de aici, că m-am săturat!». Ea l-a potolit şi au intrat înăuntru. Acolo a fost altă discuţie. «Să-mi dai arma cu 30 de cartuşe, să iei şi transportor blindat şi două tancuri, să mergem la Bucureşti ori la Voineşti! Vreau să ajung la Comitetul Central, dar mai ales la Televiziune. Să vorbesc poporului român despre trădarea…» Şi a început discursul clasic. Trădare şi iar trădare, plus agenturile… Zic: «Nu! Aşa ceva nu pot să fac!». «Te văd aşa tânăr, nu asculţi ordinele comandantului suprem… cum te numeşti?». Iar îi spun cine sunt. Dar el continuă: «De unde eşti? Eşti membru de partid? Şi nu lupţi pentru cauză?». În secunda aia zic: «Doamne, care cauză? Nu observaţi că…». M-a întrerupt: «Şi de ce nu execuţi ordinele comandantului suprem?». I-am răspuns: «Nu execut ordinele nimănui, execut ordinele cui vreau. De la moartea generalului Milea, vă rog să mă consideraţi ofiţer rebel – execut ce mă taie capul». S-a enervat: «A, da, ofiţer rebel! Bine! După ce se va termina toată povestea asta, o să-ţi execut întreaga familie şi pe tine ultimul, ca să asişti la treaba asta. Şi pe toţi cei care nu ne-au ascultat ordinele». M-am înfuriat şi am ieşit afară”.

    O coajă de pâine

    Dacă în seara precedentă, când sosiseră în unitate, Ceauşeştii s-au supărat că nu primesc apă minerală şi brânză de vaci, la 23 decembrie, când au stat în punctul de comandă, păreau să se fi resemnat cu regimul de cazarmă.

    Căpitanul Ion Boboc: „Era pe la amiază. Nu mâncase nimic de seara. Ea mi-a spus: «Trebuie să mănânce puţin şi des. Şi-i trebuie medicamentele. Luaţi legătura să i se aducă medicamentele!». Între timp venise şi Stoica de la Comandament, fără niciun fel de răspuns, şi l-am trimis după mâncare şi să informeze că cei doi au nevoie de medicamente. Când a venit, Stoica a adus brânză, salam, pâine neagră şi apă. Le-am pus pe masă, să se servească ei. Trecuse momentul de furie. S-au uitat la alimentele întinse în faţă şi mi-au spus aproape cu ochii în lacrimi: «Ăsta-i salam să-l mănânc eu? Asta-i brânză pentru…». Am repetat ce le-am mai spus şi în unitate: «Am fi fericiţi să avem zilnic salamul şi brânza asta». El s-a uitat lung la mine. A luat o bucată de pâine, a pus pe ea două felii de salam şi mi le-a oferit: «Ia, mănâncă tu, că nici tu…». M-a impresionat gestul lui şi mi-a încolţit atunci ideea că, de fapt, amândoi împărtăşim aceeaşi soartă, suntem amândoi arestaţi. Amândoi suntem părăsiţi de ai noştri. Eram izolat, rupt de unitate. Ţineam legătura doar prin Stoica, dar orice intermediar îmi introducea distorsiunea. Fiindcă nici eu, nici el n-aveam cu cine comunica. Vorbeam în vânt, că nu ne asculta nimeni. El a rupt şi a mâncat doar coaja de la pâine şi a băut apă”.

    Spre ora 15.00, Constantin Paise a plecat spre unitate, să vadă de ce întârzie masa de prânz. Drumul din dispozitivul de luptă spre unitate trecea pe lângă Parcul Auto. Acolo, câţiva şoferi şi mecanici, cu toţii militari, au pus ochii pe echipamentul de miliţian al lui Paise. Au crezut că e terorist şi că se infiltrează în cazarmă. Paise a fost bătut zdravăn şi dus cu forţa spre Corpul de Gardă, să fie băgat la arest.

    Tocmai atunci, maiorul Ion Ţecu ieşea din Comandament. Mergea să le ducă personal mâncarea Ceauşeştilor. Ţecu l-a văzut pe Paise bătut măr şi i-a lămurit pe cei doi însoţitori ai acestuia – un subofiţer şi un soldat – că miliţianul nu e terorist. L-a luat, l-a băgat la el în birou şi apoi a plecat în câmp, să le ducă prânzul celor doi dictatori. Li se lungiseră urechile de foame.

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 83. Ordin de la Bucureşti: împuşcaţi-i pe Ceauşeşti!

    EPISODUL 82. Atac terorist până unde a ajuns scara zugravului

    EPISODUL 81. Diversiunile de la Târgoviște

    EPISODUL 80. Oala de noapte a Comandantului Suprem

    EPISODUL 79. „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

    EPISODUL 78. Telefoanele lui Iliescu

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (83) / Ordin de la Bucureşti: împuşcaţi-i pe Ceauşeşti!

    Fenomenul terorist simulat în jurul cazărmii de la Târgovişte putea lua dimensiuni tragice. Militarii implicaţi direct în paza Ceauşeştilor au primit ordine dubioase, nespecifice conduitei militare. Comandantul UM 01417, Andrei Kemenici, a ordonat în mai multe rânduri subordonaţilor săi executarea „accidentală” a celor doi dictatori. (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)

    Presat de noua conducere de la Bucureşti să „recurgă la metodă”, comandantul Garnizoanei Târgovişte a fost pe punctul de a-şi trimite la moarte propriii ofiţeri. De la primirea în unitate a Ceauşeştilor, colonelul Kemenici a fost asaltat mai întâi cu sugestii, apoi cu ordine explicite de a încheia conturile cu cei doi prizonieri.

    După primele discuţii telefonice cu generalul Stănculescu (22 decembrie, orele 19.30 – 20.00), orice atac asupra unităţii a fost considerat de Kemenici ca fiind catastrofal. Colonelul a căutat situaţii în care să-i pună pe subordonaţii lui să „recurgă la metodă”, aşa cum îi tot cerea Stănculescu. Să-i împuşte pe Ceauşeşti şi gata. Numai că ofiţerii care au primit aceste ordine au făcut tot posibilul să nu le execute. Ele erau date în aşa fel încât şi asasinii cuplului dictatorial riscau să fie, la rândul lor, lichidaţi.

    „Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Țecule, tu o execuţi pe Elena!”

    Unul dintre primele momente în care Kemenici a vrut să „recurgă la metodă” a fost dimineaţa de 23 decembrie. Nebunia a început după ce la unitate a fost primit misteriosul telefon prin care se cerea predarea Ceauşeştilor, „altfel, într-o jumătate de oră, cazarma va fi rasă de pe faţa pământului”.

    Episodul a fost relatat de unul dintre cei care organizau paza dictatorilor, maiorul Ion Mareş. „Am fost tot timpul provocaţi. Scopul era unul singur: să-i executăm noi. Kemenici ne-a spus mie şi lui Ţecu: «Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Ţecule, tu o execuţi pe Elena! În caz că pică cazarma». Ăsta a fost ordinul pe care l-am primit eu cu Ţecu. Ce ordine au primit Stoica şi ceilalţi… sunt alte probleme. Eu notasem într-o agendă de-a mea cum se întâmplase până atunci, pe ore şi minute, tot ce-am făcut. M-am speriat, am rupt foaia, l-am întrebat pe Kemenici dacă pot s-o rup. M-am dus lângă blocul alimentar. Era un butoi – noi aveam butoaie cu nisip pentru pompieri. Pe 23 dimineaţa, când a început calvarul, am rupt foaia în bucăţi, pe care le-am îngropat în nisip. Era un fel de jurnal de luptă… Şi mă cheamă Kemenici cu hârtia. Păi, stai că… M-am dus la butoi, am răsturnat butoiul, am adunat bucăţile, am refăcut hârtia şi i-am dat-o lui Kemenici, să treacă în jurnalul acţiunilor de luptă.”

    Maiorul Ion Ţecu confirmă total ordinul primit de el şi de maiorul Ion Mareş de la comandantul Kemenici: „Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Ţecule, tu o execuţi pe Elena!”.

    „Omorâţi-i şi veniţi pe poziţie!”

    24 decembrie a fost ziua în care ofiţerii UM 01417 au primit cele mai multe ordine de a-i împuşca pe Nicolae şi pe Elena Ceauşescu. Au fost ordine disperate date de Kemenici, care la rândul său era somat de la Bucureşti, din ce în ce mai des, să „recurgă la metodă”.

    Mărturia căpitanului Ion Boboc o întăreşte pe cea a maiorilor Ţecu şi Mareş.

    „La orele 17.00 s-a întâmplat ceva ce seamănă cu un joc cu miză mare, deosebită. O diversiune, cred. S-a tras dinspre liceul de vizavi spre unitate. În acel moment s-a dezlănţuit focul concentrat din interiorul clădirii. Era un vacarm de nedescris. O hărmălaie şi o debandadă perfectă. Se trăgea de pe holuri, din birouri, din dormitoare, de sus. Un ecou înfiorător. Iar eu, fiind în interior, aveam impresia că se duc lupte pe hol, că au intrat teroriştii în Comandament. De fapt, nu se auzeau decât zgomotele din interior. Din afară nu se trăgea. În aceste momente, comandantul trece în fugă şi spune: «Cade Comandamentul!… Omorâţi-i şi veniţi pe poziţie!… Salvaţi-vă cum puteţi!…». Şi a dispărut. După câteva momente s-a făcut linişte. Toţi părăsiseră Comandamentul. Rămăseserăm doar eu cu Stoica, păzindu-i pe cei doi. Ulterior am aflat că, ajuns în poziţie, Kemenici anunţase oamenii că a căzut Comandamentul. Neavând curaj să executăm ordinul primit – uciderea celor doi –, am ieşit pe hol. Întregul Comandament era pustiu. Vraişte. Linişte. Toţi se retrăseseră în poziţie. În birou sunau telefoanele… Nu mai era nimeni cu care să discuţi. Cui să-i ceri un sfat? Pe fereastră, zărim în curte doar doi oameni cu armele îndreptate spre Comandament. Dispăruseră până şi cele două TAB-uri ţinute permanent pentru retragerea forţată a celor doi – unul la uşa din spate, altul în faţa Corpului de Gardă. Ne aşteptau probabil să ieşim. Atunci mi-am dat seama de scenariu: i-am fi executat pe cei doi, iar noi am fi fost împuşcaţi că nu i-am păzit, că am fugit, că am părăsit postul încredinţat. S-ar fi spus că cei doi tirani ar fi fost ucişi de necunoscuţi care ar fi pătruns în unitate în acele momente tulburi. Revenirea personalului în unitate s-a făcut fără să ne dăm seama cum. În circa o oră, după acest incident, oamenii erau deja fiecare la postul lui. Comandantul ne-a ocolit iarăşi.”

    Ceaușeștii se ghemuiau, în timpul tragerilor de la Târgoviște / Captură din filmul „Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea)

    „Trage un încărcător într-unul şi un încărcător în celălalt!”

    Un alt ofițer care a stat în apropierea Ceauşeştilor, în perioada 22–25 decembrie, a fost locotenentul-major Iulian Stoica. Acesta avea o poziţie strategică: la uşa încăperii în care erau ţinuţi dictatorii. Stoica susţine că a primit mai multe ordine de lichidare a celor doi. Motivul pe care i l-a furnizat comandantul, colonelul Kemenici, a fost că unitatea va cădea „în mâna duşmanului”.

    Iată ce a declarat Iulian Stoica, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”: „Personal am avut nişte dubii în privinţa comandantului unităţii pentru misiunea pe care mi-a ordonat-o. Am fost acuzat de trădare în dimineaţa zilei de 25 decembrie. Mi se ordonase să-i ucid pe Ceauşeşti, fără judecată, în 24 spre 25 decembrie. Colonelul Kemenici mi-a ordonat asta. Totul s-a întâmplat când a fost canonada dintre noi şi liceu. A venit la mine, care eram pe hol, şi mi-a spus: «Am pierdut tot! Vin şi ne iau. Treci şi trage un încărcător într-unul şi un încărcător în celălalt!». Şi a plecat. A doua zi dimineaţa mi-a spus că am trădat. Pe 25 dimineaţa. Nu am executat ordinul şi bine am făcut. Un ofiţer a declarat că a avut ordin să tragă în mine. A spus că l-a întors cu transportorul cu mitraliera spre geam, unde erau cei doi, şi dacă aude foc de armă în birou, să deschidă focul cu mitraliera de 14,5 milimetri. Eu intram, aşa, şi el era în faţa mea”.

    Iulian Stoica a fost primul ofiţer de la Târgovişte care l-a acuzat direct pe Kemenici că a vrut să facă măcel în cazarmă: mai întâi să fie împuşcaţi Ceauşeştii, apoi să fie ciuruiţi păzitorii-asasini ai Ceauşeştilor.

    „Dacă vrei să intri în istorie, te duci şi-i împuşti pe amândoi!”

    Noaptea de 24 spre 25 decembrie a fost petrecută de Ceauşeşti în câmpul din spatele cazarmei, îmbarcaţi într-un TAB. Comandantul Andrei Kemenici a încercat şi aici să-i lichideze. De această dată, îi încredinţase misiunea plutonierului Constantin Stoican. Să urmărim mărturia acestui subofiţer.

    „În noaptea de 24 spre 25 decembrie, două TAB-uri însoţite de tancuri şi infanterie au fost încolonate în dispozitivul de luptă al unităţii. În primul TAB, condus de un mecanic conductor civil de la uzina din Moreni, se aflau cei doi Ceauşeşti împreună cu Stoica, Boboc şi Paise. În al doilea, condus de mine, se aflau colonelul Kemenici, locotenent-colonelul Dinu, plutonierul Birtan, un caporal radiotelegrafist şi un soldat – ultimii trei erau unguri. În timp ce caporalul tot bălmăjea la staţie «Stejarul, mă auzi?… Stejarul, mă auzi?», pe oblonul comandantului au fost introduşi cu mare greutate doi saci, pe care i-a preluat Dinu, aşezându-i cu dificultate pe banchetă, lângă el. Chiar dacă ei ziceau că în cei doi saci sunt haine, eu sunt sigur că acolo erau doi oameni, că prea stăteau pe banchetă ca oamenii… Apoi îi auzeam respirând greu, n-aveau aer, şuierau… Kemenici era în afara TAB-ului şi m-a chemat la el. Era în pufoaică şi ţinea mâinile în buzunare. Mă întreabă: «Mă, tu ştii cine-i în TAB-ul ăla?». Să spun, să nu spun? «Ce-am auzit şi eu… Dar nu sunt sigur». Şi-mi spune: «Dacă vrei să intri în istorie, te duci şi-i împuşti pe amândoi!». Asta a zis, apoi s-a dus la TAB-ul celălalt, l-a dat jos pe mecanicul-conductor şi mi-a ordonat mie să-i iau locul. M-am codit eu, dar nu aveam puterea să mă opun, îmi dăduseră şi lacrimile de frică. I-am zis ba că sunt neras, ba că mi-e ruşine să mă prezint în faţa comandantului suprem în halul în care arătam. Până la urmă am urcat, mai mult împins. I-am văzut. Erau ei, amândoi îmbrăcaţi militar. M-am uitat la Stoica şi la Boboc. Moţăiau cu armele pe genunchi. Deschideau ochii cu mare greutate, apoi le cădeau pleoapele. Paise era lângă mine, cu puşca blocată în crenel, spre afară, să nu o poată folosi în interior. Se tot frământa, se tot foia, se apleca spre cei doi şi şuşotea cu ei. Imediat după urcarea mea în acel TAB, cel cu momâile în saci a dispărut. Nu l-am mai văzut nici a doua zi. Eu m-am tot gândit – să fac, să nu fac ce mi-a zis. Tot căutam momentul. Un nod în papură. Când eram dispus s-o fac, când mă lăsam păgubaş, în voia sorţii, mi-era frică şi s-o fac, şi să n-o fac. Aşa a trecut noaptea. Şi am primit ordin să ne întoarcem în unitate. Ajuns în faţa Comandamentului, am procedat şi eu cum văzusem că se făcea când erau readuşi în Comandament. Am ambalat motoarele să fac o perdea de fum ca să mascheze coborârea lor din TAB.“

    Iulian Stoica avea să declare şi el, în 1998, că plutonierul Stoican i-a spus că avea misiune de la Kemenici să tragă atât în Ceauşeşti, cât şi în însoţitorii lor.

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 82. Atac terorist până unde a ajuns scara zugravului

    EPISODUL 81. Diversiunile de la Târgoviște

    EPISODUL 80. Oala de noapte a Comandantului Suprem

    EPISODUL 79. „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

    EPISODUL 78. Telefoanele lui Iliescu

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (82) / Atac terorist până unde a ajuns scara zugravului

    O altă mărturie referitoare la diversiunile de la Târgoviște aparţine uneia dintre gărzile de la uşa camerei în care erau Ceauşeştii. Locotenentul-major Iulian Stoica a văzut trăgători pe blocurile din vecinătatea cazarmei. (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)

    „Din locul în care mă aflam, am văzut că, de pe un bloc situat în apropierea unităţii, s-a executat foc cu o armă asupra unităţii militare. Era foc cu foc, nu automat, dar într-o cadenţă rapidă. Pe platou erau TAB-uri care aveau proiectoare. Acestea au luminat locul şi au strigat la oamenii de pe bloc să plece de la geamuri, să se aşeze pe jos, pentru că se va trage. Se trăgea de pe terasa blocului, iar din unghiul în care mă aflam, am văzut lumini, foc la gura ţevii. Apoi, pe direcţia focului de la gura ţevii era o scară de incendiu. Un tip cu o extraordinară dexteritate şi-a dat drumul pe această scară, coborând de pe bloc. Cei care trăgeau l-au urmărit cu rafala”, a declarat Iulian Stoica.

    Asta se întâmpla tot în dimineaţa de 23 decembrie, după ce toată noaptea bateriile antiaeriene trăseseră după ţinte fictive.

    „Teroriştii” de pe macara

    Isteria atacurilor teroriste. Un episod de acest gen s-a consumat pe 24 decembrie, în jurul orei 17.00. Colonelul Ion Mareş se afla în patrulare cu tancul, prin oraş.

    Ion Mareş: „Deodată, atenţia ne-a fost atrasă de strigătele mulţimii aflate pe o pasarelă. Făcea semne către o macara-turn folosită la construcţia unui complex agroalimentar. Pe platformă, sus, am observat doi indivizi. Am ordonat comandantului de tanc, plutonierul-adjutant Petrescu, să deplaseze tancul spre macara. În timp ce se executa această manevră, asupra celor doi s-a deschis foc de către o grupă de cadre militare. Am strigat: «Nu mai trage nimeni!». Focul a încetat, dar unul dintre cei doi murise. Rămăsese agăţat cam trei-patru metri mai jos de platformă, în piciorul macaralei. Am ordonat cadrelor să-l aresteze pe celălalt, care ridicase mâinile. Era un tip înalt, îmbrăcat într-un costum de blugi. Purta o barbă bogată. I-am verificat documentele. Am tresărit. Era cetăţean român de naţionalitate germană. Mirosea a băutură şi avea o privire cum nu mai întâlnisem. I-am pus câteva întrebări. «Cum te numeşti?». «Kurt Horst», îmi răspunde. «Unde locuieşti?». «În Târgovişte». «Unde lucrezi?». «La Combinatul de Oţeluri Speciale. Sunt inginer», îmi spune. «Ce căutai pe macara?». «Am fost la ţară cu un prieten şi am tăiat porcul. Am şi băut ceva. Când m-am întors, cel cu care am fost sus pe macara mi-a zis să ne urcăm, să vedem mai bine ce se întâmplă în oraş». «Bine – zic –, dar de acolo s-a tras asupra manevranţilor din gară». Îmi spune: «Nu am tras noi». L-am mai întrebat: «Cine este cel care a rămas agăţat de corpul macaralei?». Îmi spune: «Nu-l cunosc, acum l-am întâlnit». Am dat ordin să fie dus la arest. A fost eliberat a doua zi. Au venit soţia lui, care era asistentă, şi doctorul Centrului Militar Judeţean, care au garantat pentru el”.

    Isteria din centrul de comandă

    Doi militari au consemnat ce s-a întâmplat în biroul comandantului UM 01417, Andrei Kemenici, în timpul misiunilor de luptă. Iată un moment tensionat din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.

    Colonel Kemenici

    Ora 04.35 – Elicopter la sol, doborâți-l! Bateria 3 a atras asupra unui obiect mișcător.

    – Nu s-a plecat nicăieri, toată lumea în poziţie.

    04.36 – La Adânca s-a auzit o bubuitură de tun. Să se verifice ce este!

    04.38 – Bateria de 85 mm a tras pe un obiect mişcător ce a explodat. Să se verifice pentru a da date.

    04.40 –
 Luaţi legătura cu Dâmboviţa!

    – Pe podul de la oţelărie, cinci Dacii 1300, din care una neagră, se îndreaptă spre Micro 11.

    04.45 – Elicopter se apropie de zona de foc. Distrus imediat.

    04.46 – Am alt elicopter în aer.

    – Am tancurile. Am trimis după muniţia de artilerie.

    –  Vine Ciupitu cu muniţie pentru tancuri.

    –  Pe cele care au fost jos nu am putut să le distrug.

    –  Vreau să le dobor în aer, până să ajungă la sol.

    Kemenici: “Să salvăm obrazul Armatei! Dăm nişte bidinele şi rezolvăm imaginea Armatei”

    O întâmplare din ciclul „Cine-a tras în noi după 22?” s-a petrecut şi în UM 01417. În timpul diversiunilor teroriste, ofițerii din cazarmă au constatat că militarii trăgeau după un inamic care nu „nimerea” clădirea Comandamentului nici măcar cu un glonţ. Ne lămureşte locotenentul-major Iulian Stoica. „Un alt episod interesant a fost atacul din faţă, că pavilionul ar fost atacat din liceul de vizavi de noi, de care ne desparte Bulevardul Castanilor. De unde mă aflam, am auzit canonada. Nu ştiu care a fost momentul deschiderii focului, dar s-a tras dinspre cazarma noastră spre liceu. La comisia de anchetă din 1990 s-a constatat că toate urmele de gloanţe sunt de la noi către ei. De la ei către noi nu există nimic. Ne-am uitat cu foarte mare atenţie. Şi mai interesant este faptul că pavilionul a fost parcă pictat din ordinul colonelului Kemenici, ca şi cum ar fost ciuruit de gloanţe. Se vede şi acum acest lucru până la un anumit nivel, până unde a ajuns scara zugravului.”

    Andrei Kemenici a explicat de ce a recurs la acest truc – „pictarea” unor urme de gloanţe, după evenimentele din decembrie 1989, pe faţada Comandamentului. ”Recunosc, am multiplicat prin tencuială urmele gloanţelor, dar fără să urmăresc un interes personal. Mii, zeci de mii de oameni treceau zilnic dinspre şi înspre gară, pe Bulevardul Castanilor, printre cele două clădiri impozante, aflate faţa în faţă: Liceul Industrial de Petrol şi Cazarma UM 01417. În timp ce liceul era ciuruit, făcut zob, clădirea cazărmii rămăsese aproape intactă. Erau câteva urme de gloanţe, dar invizibile din stradă. Orice trecător era liber să se uite în stânga şi în dreapta. Şi ce-şi spunea? Că am tras ca zăpăciţii, fără motiv. Şi atunci, ce-am zis? Să salvăm obrazul Armatei! Dăm nişte bidinele şi rezolvăm imaginea Armatei.”

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 81. Diversiunile de la Târgoviște

    EPISODUL 80. Oala de noapte a Comandantului Suprem

    EPISODUL 79. „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

    EPISODUL 78. Telefoanele lui Iliescu

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (81) / Diversiunile de la Târgoviște

    La fel ca în Bucureşti, şi la Târgovişte au apărut „inamici invizibili” care atacau Armata aerian şi terestru. Miza era crearea unei confuzii în care Ceauşeştii să fie suprimaţi. Colonelul Kemenici a dat mai multe ordine de împuşcare „accidentală”, fără proces, a dictatorilor. (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)

    Schimbul de focuri din jurul UM 01417 Târgovişte, unde se aflau Nicolae şi Elena Ceauşescu, a început încă din ziua aducerii celor doi în cazarmă: 22 decembrie. După cunoscuta reţetă a rafalelor scurte şi a semnalelor luminoase de pe cer, dar şi de pe ecranele de radiolocaţie, militarii se luptau cu atacatori inexistenţi şi cu ţinte care dispăreau şi apăreau la comandă.

    Primele schimburi de focuri din unitate au fost înregistrate pe 22 decembrie, puţin după ora 22.30. Dictatorii se aflau în cazarmă de patru ore. La Bucureşti, noii conducători ai ţării ştiau totul despre poziţia Ceauşeştilor. Ion Iliescu şi generalul Stănculescu vorbiseră personal cu ofiţerii de la Comandamentul unităţii din Târgovişte.

    În cartea “Ceauşescu la Târgovişte”, Viorel Domenico a consemnat din „Jurnalul acţiunilor de luptă” al comandantului unităţii:

    „La ora 22.40 s-a deschis focul cu armamentul de infanterie şi artilerie asupra unui elicopter, consumându-se 11 lovituri explozive, calibru 85 milimetri. Pe timpul acţiunii ţintei aeriene, inamicul a întrebuinţat un puternic bruiaj activ radiolocaţie”.

    În „Jurnalul acțiunilor de luptă“ nu apare şi finalitatea acţiunii, dacă a fost sau nu doborâtă ţinta. Ofiţeri din unitate confirmă însă că nu a fost doborât niciun aparat de zbor, n-a fost capturat niciodată vreun centimetru de tablă din „elicopterul inamic”. Explicaţia e simplă şi a fost furnizată de specialişti în războiul electronic: „aparatele de zbor” nu existau în realitate, ci erau proiecţii virtuale. Ele apăreau doar noaptea, din două motive:

    1. pentru a induce o panică suplimentară;
    2. pentru că ziua ar fi putut fi depistată făcătura, dat fiind că „hologramele” respective nu aveau forma perfectă a unui elicopter, ci erau un fel de „vagoane luminoase”, capabile să simuleze inclusiv zgomotele unui atac armat.

    În acelaşi „Jurnal de luptă“ este prezentat un alt atac, cel din dimineaţa de 23 decembrie: „La orele 4.30 şi 6.45, inamicul acţionează cu elicoptere în zona de foc a UM 01417. Conform misiunilor primite, bateriile antiaeriene deschid focul asupra ţintelor descoperite, consumându-se 10 lovituri explosive, şi este doborât un balon luminiscent, întrebuinţat de terorişti pentru inducerea în eroare”.

    Voia să evadeze printre gloanţe

    În timp ce afară se trăgea infernal, Ceauşeştii se aflau într-o cameră care avea două ferestre chiar spre zona de unde se presupunea că este atacată unitatea. Mai exact, dinspre Liceul industrial de petrol, situat vizavi de cazarma UM 01417. Cazarma şi liceul erau despărţite de Bulevardul Castanilor.

    Căpitanul Ion Boboc susţine că „odiosul” i-a cerut, în acea noapte, să-i organizeze o evadare. „A venit în faţa mea: «Puteţi asigura un blindat cu care să ne deplasăm în zona Voineşti-Câmpulung, să merg la o casă de oameni?». Eu i-am răspuns: «Nu sunteţi în siguranţă. Oamenii v-au urmărit şi vă urmăresc». M-a bătut pe umăr şi mi-a şoptit, parcă ferindu-se de Elena: «Îţi dau bani, grade, ce vrei!». Eu i-am spus: «Pe unde să plecăm? Suntem înconjuraţi de demonstranţi şi terorişti, care atâta aşteaptă». Apoi el: «Ştiu eu…». L-am amăgit: «Să se mai liniştească vacarmul de afară şi plecăm». S-a mai liniştit, însă cu fiecare rafală auzită intrau amândoi în panică. Într-un târziu mi-a spus: «Putem pleca pe la două-trei noaptea, când se mai linişteşte situaţia».”

    Tensiunea din stradă se simţea şi în camera Ceauşeştilor. Boboc spune că, din cauza desfăşurării de forţe de afară, dictatorii nu au dormit aproape deloc în acea noapte. Era a doua noapte agitată, după cea din sediul CC al PCR.

    A doua diversiune asupra unităţii a avut loc în dimineaţa de 23 decembrie. Atacurile au fost prefaţate de un telefon de ameninţare. Comandantul unităţii, colonelul Andrei Kemenici, şi-a amintit de acel moment, trăit alături de maiorii Ion Ţecu şi Ion Mareş (de la Armată) şi de colonelul Gheorghe Dinu (de la Securitate).

    „Eram în birou cu Mareş, Ţecu şi Dinu. Era ora 6.05. Analizam măsurile ce trebuiau luate odată cu ivirea zorilor. Sună telefonul de oraş. Răspunde Mareş. Îl văd că se îngălbeneşte, că îi tremură glasul şi mâna. Îi cer receptorul şi ascult: «Kemenici, fii atent!». Deci, mă ştia, mă cunoştea. Mi se adresa superior, pe nume. «Dacă într-o jumătate de oră nu predai trădătorii la poartă, ştergem cazarma de pe faţa pământului». Am întrebat: «Despre ce trădători vorbiţi, cine sunteţi?». Şi-mi răspunde: «Trupele speciale. Vezi că n-avem chef de glumă. Aveţi la dispoziţie o jumătate de oră». Şi a închis.”

    Potrivit aceluiaşi Andrei Kemenici, peste o jumătate de oră, în jur de 6.35, începe infernul. „Cercetaşii observatori au semnalizat, la o înălţime destul de mare, cinci ţinte aeriene care evoluau cu caracteristicile de zbor ale elicopterelor. Pe ecranele radar, ele nu apăruseră. Am aflat ulterior. Cu ochiul liber însă, luminile se vedeau clar, se deplasau spre Târgovişte, spre noi, spre nord. Atunci, Mareş, care se afla în centrul de comandă, a dat undă verde bateriilor de artilerie antiaeriană. S-a pornit un foc năprasnic, cu toate categoriile de armament, inclusiv cu cel de infanterie. La verticală, desigur. Şi erau în total circa 500 de guri de foc. După acest puseu de foc, cum s-a lăsat liniştea, primesc telefon de la aceeaşi persoană din «trupele speciale»: «Ai crezut că glumim? Ăsta-i doar începutul!».”

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 80. Oala de noapte a Comandantului Suprem

    EPISODUL 79. „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

    EPISODUL 78. Telefoanele lui Iliescu

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (80) / Oala de noapte a Comandantului Suprem

    În cazarma de la Târgovişte, fostul dictator trecea prin momente de furie şi de umilinţă. El şi soţia sa stăteau înghesuiţi într-un pat de fier şi îşi vorbeau în şoaptă. Din motive de siguranţă, ei nu erau duşi la WC-ul de pe hol, ci îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, la adăpostul unui paravan, chiar în camera în care dormeau. (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)

    În timp ce, la Bucureşti, un grup de „emanaţi” se instala la putere călcând pe cadavre, Ceauşeştii îşi continuau frământările în cazarma din Târgovişte. În clepsidra vieţii lor, nisipul se apropia de sfârşit. Ofiţerii şi subofiţerii li se adresau respectuos, ca unui şef de stat şi soţiei sale. ”Le-am vorbit frumos, cu «tovarăşe preşedinte» şi «tovarăşa Ceauşescu»”, spune caporalul Dorian Dobriţa. Colonelul Kemenici i se adresa respectând ierarhia militară: ”tovarăşe comandant suprem”.

    Viaţa reală nu mai semăna însă câtuşi de puţin cu cea a unor înalţi demnitari. Hrana sărăcăcioasă, încăperea austeră şi igiena precară îi făceau pe soţii Ceauşescu să se considere mai degrabă prizonieri. Erau oarecum mulţumiţi că sunt păziţi, după câte spaime trăseseră de-a lungul zilei de 22 decembrie, dar apoi descopereau crunta realitate: îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, în camera în care dormeau. Recipientul folosit ca oală de noapte se afla după o perdea, la câţiva metri de pat. Paise şi Boboc ieşeau, pe rând, şi duceau bidonul la WC-ul din capătul holului. ”Pe ei nu-i duceau la WC din motive de siguranţă, să nu apară probleme”, spune caporalul Dobriţa.

    Patul din mijloc

    În Comandament, Ceauşeştii locuiau într-o încăpere aproape pătrată (5,70 metri peretele exterior, 5,90 metri pereţii laterali), cu înălţimea de 4,00 metri. Camera avea două ferestre mari, înalte, cu grilaj de fier. Ferestrele erau acoperite cu pături, la fel ca în biroul comandantului, situat alături. Astfel, Nicolae şi Elena Ceauşescu nu puteau vedea ce se întâmplă în afara celor patru pereţi. În schimb, auzeau ce se scanda în stradă.

    În cameră se aflau trei paturi militare, de fier, care în nopţile precedente, începând din 17 decembrie, serviseră drept culcuş pentru câţiva ofiteri din conducerea unităţii. În seara de 22 decembrie, după aducerea dictatorilor în cazarmă, Elenei Ceauşescu i-a fost repartizat patul din partea dreaptă, de lângă peretele care despărţea camera de biroul comandantului Kemenici. Nicolae Ceauşescu a luat în primire patul din mijloc. După o vreme, cei doi şi-au rugat păzitorii să-i lase să stea împreună. Militarii au acceptat, iar Tovarăşa s-a mutat alături de Tovarăşul, în patul din mijloc. Din acel moment, cei doi nu au mai fost despărţiţi. S-au ghemuit unul lângă celălalt, mângâindu-se şi vorbindu-şi în şoaptă.

    În partea dreaptă a camerei, aproape de uşă, era o sobă de teracotă. O sobă pe gaze.

    Pe partea stângă a încăperii se aflau, în ordine, o chiuvetă izolată cu un paravan înalt, de plastic (lângă peretele dinspre hol), un birou cu patru scaune (la mijloc) şi un pat (la fereastră). Acest al treilea pat din cameră era folosit, pe rând sau simultan, de cei doi paznici din interior ai Ceauşeştilor: căpitanul Ion Boboc şi plutonierul Constantin Paise.

    La intrarea în biroul-dormitor se afla un alt paravan, prevăzut cu o uşiţă pe partea dreaptă. Peste acel paravan, care era mai scund decât cel din stânga, se putea privi în cameră, dar intrarea era posibilă doar pe uşiţa dinspre sobă.

    În încăpere nu era televizor, dar prin perete se auzea, pierdut, sonorul televizorului din biroul comandantului unităţii, colonelul Andrei Kemenici. Ceauşeştii nu puteau auzi cine şi ce vorbeşte la TVR, dar acel bâzâit le stârnea curiozitatea.

    ***

    Discuţie din seara de 22 decembrie, imediat după masă, între căpitanul Ion Boboc şi soţii Ceauşescu. Povesteşte ofiţerul. ”L-am întrebat: «Ştiţi situaţia de la Timişoara?». El: «Nu am dat ordin să se tragă». Era nervos, agitat, ar fi vrut să continue fraza, a bâlbâit ceva, dar a intervenit ea: «Linişteşte-te, Nicule… Nu te mai agita». Îl lua în braţe, îl mângâia pe obraz, pe păr… Ea: «Şi câte am făcut noi, Nicule, pentru ţară şi popor!… Am construit oraşe, combinate, am achitat datoriile externe… Şi acum să-şi bată joc de noi, să organizeze lovitura de stat… Dar lasă, o să vadă poporul că trădătorii vor răul ţării… Cum te cheamă? De unde eşti?». Nu i-am spus cum mă cheamă, i-am zis doar că sunt din Piteşti. «Şi nu-ţi place cum arată oraşul? Câte blocuri… Păi, aşa era pe timpul părinţilor tăi? Câte am făcut şi în Piteşti!…» «Poporul a construit totul», i-am răspuns. Lui i-am cerut voie să-mi aprind o ţigară şi mi-a permis. De atunci, am fumat întruna şi nu-l deranja. De fapt, cred că nici nu observa. Era ca un leu în cuşcă, se plimba de colo-colo, nervos, agitat, pe gânduri. Îl întreb: «De ce aţi plecat din Comitetul Central?». «Am greşit, nu trebuia să plec… Trebuia să rămân, să spun poporului…» «Şi cum aţi plecat?» «A venit elicopterul şi am vrut să merg într-o întreprindere mare, la Republica, la 23 August… unde este o clasă muncitoare puternică, să-i pot aduna şi să le spun… Apoi ne-am îndreptat spre Târgovişte, unde auzisem că e linişte… Dar am aterizat lângă Titu. Am luat de pe şosea o maşină roşie, apoi una albă şi am vrut să ajung la Combinat să le vorbesc muncitorilor…»”

    Slalom printre amintirile căpitanului Boboc. ”Se făcuse miezul nopţii şi el mi-a cerut să le aduc un televizor. I-am spus că nu mai e program, că programul se întrerupe din ordinul dânsului la ora 22… I se făcuse foame. Mi-a cerut să-i aduc brânză dulce şi apă minerală. I-am spus că n-avem, iar el s-a înfuriat: «M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?! Sunt preşedintele României şi comandantul vostru suprem!». «Vă rog să mă înţelegeţi, nu avem în unitate brânză dulce şi nici în oraş n-am văzut aşa ceva. Şi nici apă minerală, iar apa plată e otrăvită de terorişti». «Cine sunt ăştia?» «Dacă nu ştiţi dumneavoastră, eu de unde să ştiu? Au tras în popor şi acum trag aici. Noi suntem atacaţi şi ne apărăm». Afară se trăgea. Ceauşescu era înfricoşat. Zice: «Vreau să mă duceţi la Comitetul de Partid, la tovarăşul Găvănescu!» «Nu se poate acum, trebuie să vă asigur securitatea… N-auziţi ce-i afară?». Demonstranţii erau în stradă. Scandau «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!». S-a concentrat un moment şi a descifrat mesajul celor din stradă. Li s-au întunecat privirile şi lui, şi Elenei. Atunci, el şi-a recăpătat încrederea în mine, în Armată chiar.”

    ***

    ”El se frământa, se agita ca un turbat. Ea: «Nicule, linişteş- te-te!… Hai să te culci, că e târziu…» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimbau câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord… Camera aceea îl sufoca. Era într-o stare de nedescris, ceva între aroganţă şi supunere, între putere şi neputinţă, între pisc şi prăpastie.”

    ***

    ”În noaptea de 23 spre 24 s-a tras puternic, îndeosebi în poziţie, în dispozitivul unde fuseserăm noi de cu ziuă. El n-avea stare. N-a pus geană pe geană. Se tot frământa şi se tot deplasa de colo-colo în încăperea strâmtă în care supravieţuiam. Ea, în schimb, mai aţipea. Stătea întinsă în pat şi o mai fura din când în când somnul. Era ca un cadavru. Dormea cu gura deschisă, cu mâinile pe burtă. Avea o piele uscată şi galbenă… Aveam impresia că-i moartă.”

    ***

    Pe 24 decembrie, trăirile căpitanului Boboc iau direcţii nedesluşite. ”S-a pornit iar potopul de gloanţe. Prin geamul camerei în care ne aflam nu a trecut niciun glonţ. Deci, nu fuseserăm vizaţi. În acest timp, el s-a arătat foarte speriat. Intrase în panică. O sfeclise. «Ce e?» «Suntem atacaţi!» Cât s-a tras, au stat cuminţi ca nişte copii, căutând locuri mai ferite. Simţeai în ei cum funcţionează instinctul de conservare, de apărare… După această furie războinică, au reînceput plimbările lui nervoase prin cameră. Nu erau trasee fără sens, ci erau gânduri transferate în mişcare. Dar cine să le descifreze când eu eram nedormit de o săptămână, lihnit de foamea pe care n-o mai simţeam, părăsit de şefi şi de subordonaţi, dezorientat şi fără informaţii, lăsat pradă pustiului de gânduri venite de peste tot, faţă în faţă cu cel mai pândit şi vânat om al acelor zile.”

    În acest context, căpitanul Boboc trece prin alte provocări care-l pun la încercare. ”În acea cameră erau şi câteva cărţi pentru învăţământul politico-ideologic, necesare ofiţerilor care lucraseră acolo. El a luat o asemenea carte, a frunzărit-o câtva timp, incapabil să se oprească asupra unei pagini, apoi a trântit-o, oftând, de unde o luase. După un timp, în unitate s-a auzit guiţat de porci. Ea a întrebat: «Cine ţipă aşa?». «Se taie porci», i-am zis eu. «Păi, cum aşa?! Asta e neruşinare! Situaţia e asta care e şi voi tăiaţi porcii…» Am căutat s-o calmez, să-i explic că în unitate sunt sute de militari cărora trebuie să li se asigure hrana, că nu se fac chefuri, că şi în asemenea momente cazanul trupei trebuie să funcţioneze. A intervenit el, împăciuitor: «Uite ce e, te rog, du-te la comandantul unităţii, cere-i nişte bani să-mi cumpăr o cămaşă, că asta de pe mine e murdară… Şi spune-i că azi vreau să mănânc cu ofiţerii la popotă… Să le spun că ţara e trădată…».”

    Rugăminţile lui Ceauşescu au rămas fără rezultat. Căpitanul Boboc i le-a adus la cunoştinţă comandantului său, colonelul Kemenici, dar acesta nu a dat niciun răspuns.

    ***

    O mărturie răvăşitoare, prin conţinut şi limbaj, a fost lăsată de locotenent-colonelul Gheorghe Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Dâmboviţa. Afectată de agramatisme, mărturia colonelului Dinu a fost făcută ”la cald”, pe 28 decembrie 1989. ”Din discuţiile purtate cu cei doi tirani, vipere îndreptate împotriva poporului, am concluzionat faptul, dealtfel lăsau impresia unor drogaţi, nu realiza nimic din cele ce se întâmpla – tot timpul profera insulte şi jigniri cum că am trădat cauza poporului, am încălcat jurământul militar, şi că vom da socoteală în faţa poporului şi clasei muncitoare. Faptul că nu realiza nimic este susţinut şi de faptul că la una din discuţiile purtate de către domnul Colonel Kemenici Andrei în prezenţa mea cu cei doi tirani, nr. 1 s-a adresat comandantului cu rugămintea să-l împrumute cu ceva bani ptr. a se înscrie la masă la popotă.”

    În 1996, colonelul Dinu a murit subit, fără ca vreo boală să-i anunţat sfârşitul. Scria intens la o carte – Am fost ultimul şofer al Ceauşeştilor – pe care voia s-o publice în acelaşi an. N-a mai apucat. Iar manuscrisul cărţii a dispărut din spitalul în care Dinu era internat.

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 79. „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

    EPISODUL 78. Telefoanele lui Iliescu

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

    EPISODUL 70. Fugar prin satul arestării din tinereţe

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (79) / „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

    Cu cât înaintau în noapte, soţii Ceauşescu încercau să se acomodeze cu condiţiile din cazarmă. Trecuseră aproape zece ore de la fuga cu elicopterul de pe sediul CC al PCR. Zece ore în care schimbaseră uriaşele lor birouri de lucru – Cabinetul 1 şi Cabinetul 2 – cu o încăpere pătrăţoasă, de şase metri pe şase, care le era şi dormitor, şi toaletă, şi sală de mese.

    În primele ore de protecţie/detenţie (nimeni nu ştia exact care era statutul lor), Ceauşeştii au încercat să se informeze despre situaţia de la Bucureşti. Au cerut să le fie adus un televizor, dar solicitarea le-a fost refuzată de comandantul unităţii.

    În lipsa televizorului, i-au descusut pe cei cu care împărţeau încăperea. Şi Nicolae, şi Elena erau firi iscoditoare. Puse cap la cap, mărturiile militarilor de la Târgovişte suferă de unele stângăcii, repetiţii sau chiar contradicţii. Probabil că, dincolo de dialogurile directe cu soţii Ceauşescu, au existat şi preluări în nume propriu ale unor poveşti trăite şi spuse de alţii. Pe fond însă, rămân mărturii valoroase – singurele în măsură să reconstituie ultimele trei zile din viaţa lui Nicolae Ceauşescu.

    ***

    Povesteşte maiorul Ion Mareş: „În noaptea de 22 spre 23 decembrie au fost mai multe discuţii între soţii Ceauşescu. Se interesau despre cine conduce ţara. Nu ştiam. La un moment dat l-am văzut pe Ion Iliescu şi le-am spus şi lor. A fost singurul moment în care el s-a repezit la ea. A zis: «Vezi? Ţi-am zis să-l termin şi tu ai zis că-i suficient să-l marginalizez!». În rest, ea a condus toate discuţiile. Apoi, despre Militaru: «Agentul ăla KGB». Când a aflat de Sergiu Nicolaescu, a rămas mască: «Ce mai vrea şi ăsta? L-am lăsat să se plimbe prin toată lumea…»”.

    Caracterizările făcute de Ceauşeşti noilor conducători ai României au fost reproduse în detaliu de căpitanul Ion Boboc în cartea “Ceauşescu la Târgovişte”. Dialogul dintre dictator şi ofiţeri avea loc la puţin timp după ce se instalaseră cu toţii în dormitorul improvizat din Comandament.

    „«Cine conduce acum?», a întrebat Ceauşescu. «Iliescu», i-am spus eu. «Cine?» «Iliescu». «Cine mai e şi ăsta?». Nu-şi amintea. Rămăsese surprins. Intervine ea: «Cum, nu-l ştii pe Iliescu? Ăla…». Şi-a amintit: «A, ăla… Nu m-au lăsat să-l termin. Nici voi… (către Elena) Voi sunteţi vinovaţi! Nici acum nu m-aţi lăsat să-i destitui pe Milea şi pe Guşă. Ăştia sunt trădători de neam şi ţară! Trădătorii nu vor altceva decât să ne ia ungurii Transilvania şi să distrugă România, s-o arunce în mizerie…».”

    ***

    A doua zi, pe 23 decembrie, pe când era ascuns într-un camion militar (PCM – punctul de comandă mobil), în dispozitivul de luptă din spatele cazărmii, Ceauşescu se interesează din nou de noua conducere de la Bucureşti. Povesteşte căpitanul Ion Boboc: „După o perioadă de acalmie, el mi s-a adresat iarăşi : «Cine conduce Armata?». «Generalul Militaru». «Cine??? Păi, ăsta-i agent KGB, e omul ruşilor! Eu îl numisem ministru pe generalul Stănculescu… L-au terminat, săracul… L-au dat jos şi pe ăsta… Trădătorii!»”.

    Momentul este relatat şi de un alt participant la acele scene istorice, locotenentul-major Iulian Stoica. „Am mers la baterie, să le aduc ceva de mâncare, plus apă şi ceai de băut. Cred că am stat mai mult de o oră. Şi am căscat şi eu gura la televizor, era unul afară, scos şi pus pe nişte lăzi din astea mari. Era transmisie din Studioul 4 şi am văzut şi eu ce era pe acolo, cu Dinescu, care se perinda pe acolo, cu Sergiu Nicolaescu, era Iliescu prin mulţimea aia… Am văzut şi eu cine conduce ţara, ce mai e pe la Televiziune, am întrebat pe acolo ce s-a mai întâmplat. Când ajung la camion şi pun sticlele pe masă, au zis că am întârziat prea mult. «Ai auzit pe la radio sau la televizor ce se întâmplă prin Bucureşti?», m-a întrebat el. «Au militarii şi ofiţerii lor un televizor scos afară şi am văzut mai multe persoane acolo, la televizor. Ce m-a surprins e că scrie Studioul 4, are altă siglă, strigă unii la alţii pe acolo… E unul, poet, Mircea Dinescu…». Şi atunci începe ea: «Cine, poetul ăla? Ce să caute el acolo? E dement». Am amintit şi de Caramitru. Ea: «Au ajuns actorii să apară în public şi să spună… Şi ce spun? Spun despre noi?». Am evitat să le spun direct, aşa. «Şi cine mai e?». «E regizorul Sergiu Nicolaescu», zic, îl cunoşteam din filmele lui. Ea, pe un ton zeflemitor: «Uite, vezi cine a ajuns să ne… Şi zice ceva rău de noi?». Zic: «Da, dânsul zice de rău…». Se întoarce către Ceauşescu: «Ai văzut? I-am dat voie să plece, a avut paşaport să meargă în străinătate, a avut mână liberă de la noi… nenorocitul… nerecunoscătorul… un stricat! Cu toate târfele prin patul lui… Pe mâna cui a ajuns ţărişoara asta!…» Vorbea mai mult ea.”

    Pentru locotenentul-major Iulian Stoica, „interogatoriul” nu se încheiase. „«Şi cine mai e la televizor?», m-a întrebat ea. «Ion Iliescu», zic eu. Auzisem vag de el. Atunci s-a înfuriat tare el, s-a ridicat de pe băncuţă şi a făcut aşa la ea: «Tu nu m-ai lăsat, din cauza ta se întâmplă asta… Nu m-ai lăsat să-l termin, ai să vezi că ne termină el pe noi!». Cât era ea de băţoasă, la faza asta nu a mai reacţionat. Iar el, către mine: «Şi ce face, măi?». «E în Studioul 4, acolo, dă dispoziţii». «Uite, uite, ăsta o să conducă! Nenorocitul ăsta împreună cu Militaru, pe care tot tu l-ai protejat…» «Nu l-am protejat eu, a avut o problemă cu una din fete, a fost bolnavă…» «Spion sovietic, spion sovietic dovedit. Tu i-ai pus… Din cauza ta… Tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem… să-i terminăm… Ai să vezi că or să ne termine ăştia doi pe noi!».”

    „Ăştia doi” erau Ion Iliescu şi generalul Nicolae Militaru.

    Cine e „Marcel”?

    Mai mulţi martori-cheie ai evenimentelor din cazarmă vorbesc despre o frază misterioasă rostită de Elena Ceauşescu în mai multe rânduri. „Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?”, i s-ar fi adresat „savanta” tovarăşului ei de viaţă şi de moarte.

    Maiorul Ion Mareş rememorează o discuţie purtată în biroul-dormitor al Ceauşeştilor, în seara de 22 decembrie. „Eram în cameră eu, Boboc şi Paise, plus Ceauşeştii. Am avut un dialog mai lung, iar spre sfârşit l-am întrebat: «De ce nu aţi rămas în Iran?». Iar el, revoltat: «Cum să rămân în Iran?! Aici este ţara mea!». S-a întors cu spatele la mine şi a început să discute încet cu Elena. Şuşoteau ceva greu de înţeles. Am auzit doar o întrebare a ei, adresată lui: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?». Cine-o fi Marcel şi ce-o fi făcut, Dumnezeu ştie!”

    Misterioasa frază este confirmată de maiorul Ion Ţecu. Locotenentul-major Iulian Stoica oferă detalii. „Replica asta, «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?», a fost rostită de ea, adresându-se lui, chiar în data de 22, pe la şapte şi jumătate seara, cam la o oră după ce au fost aduşi. Erau în încăpere cu Mareş, Ţecu, Dinu, Paise, Boboc. Când a făcut afirmaţia asta, ea era în picioare. El se afla jos, pe scaun. Ea s-a apropiat de el şi atât i-a zis, scurt, aşa: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?». Şi el a dat din cap. Am înţeles tâlcul acestei discuţii după vreo doi ani… Mareş a prins figura asta şi a ţinut-o minte… Şi tot ne întrebam, după ce s-a terminat acolo totul, până când am aflat de la Mareş şi de la Ţecu. Că desluşiseră povestea, pe acolo, pe la Bucureşti… Au aflat care a fost întreaga enigmă. În opinia lor, Marcel ar fi fost Gogu Rădulescu. Acesta, împreună cu un grup din jurul lui, ar fi insistat pe lângă Ceauşescu să facă mitingul din 21 decembrie, care avea să-i fie fatal. «Marcel» spera, probabil, că lucrurile o vor lua razna şi că se ridică şi Bucureştiul, după Timişoara. La asta se referea Elena Ceauşescu.”

    Iulian Stoica spune că „Marcel” a mai fost invocat şi pe 23 decembrie, când Ceauşeştii erau duşi în punctul de comandă mobil. „Au discutat şi pe 23 ceva despre chestia asta cu Marcel, dar nici acolo nu mi-a fost clar, să fiu eu sigur că e vorba des- pre Gogu Rădulescu. Îşi reproşau greşeala făcută, de a avea încredere în «Marcel». Şi vorbeau despre amestecul străin, îl plasau pe «Marcel» în contextul intervenţiei străine.”

    Acelaşi Iulian Stoica declara, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Unii au spus că Marcel ar fost Mihail Gorbaciov…”.

    Greu de crezut că la Gorbaciov se refereau Ceauşeştii. În schimb, varianta Gogu Rădulescu pare plauzibilă. Până la 22 decembrie 1989, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a fost membru în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, deţinând funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi preşedinte al Curţii de Control Financiar. La Revoluţie avea 75 de ani. Comunist ilegalist din 1933, a urcat în ierarhia de partid graţie legăturilor sale speciale cu Moscova. Soţia sa a fost colonel NKVD (strămoşul KGB). De altfel, în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989, Ceauşescu şi alţi membri ai CPEx îl bănuiau pe Gogu Rădulescu că e agent sovietic.

    După Revoluţie, Gogu Rădulescu a avut parte de un tratament preferenţial din partea noii puteri. El a fost scos pe şest din „lotul CPEx”, care era judecat pentru vina colectivă de a nu i se fi opus lui Ceauşescu în şedinţa din 17 decembrie 1989, când dictatorul a ordonat să se tragă în manifestanţi. Majoritatea membrilor CPEx au stat câte trei-patru ani în închisoare. Excepţiile au fost Constantin Dăscălescu, Gogu Rădulescu şi Ioan Ursu, demnitarii din „clubul sovietic”.

    Mai există o variantă pentru misteriosul „Marcel“ invocat de soţii Ceauşescu: Marcel Shapira, şeful masoneriei române în exil. Nicolae Ceauşescu avea multiple legături cu acesta, mai ales valutare. Dar conexiunile lor din acele ultime zile ale regimului au rămas învăluite în negura timpului.

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 78. Telefoanele lui Iliescu

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

    EPISODUL 70. Fugar prin satul arestării din tinereţe

    EPISODUL 69. Deghizați în milițieni

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (78) / Telefoanele lui Iliescu

    În seara de 22 decembrie 1989, după ora 19.00, ofiţerii care-i păzeau pe dictatori erau derutaţi de o dublă recomandare: şi Nicolae Ceauşescu, şi Ion Iliescu le cereau să execute doar ordinele generalului Stănculescu! Iliescu ţinea legătura personal cu cazarma de la Târgovişte, deşi la acea oră nu avea nicio funcţie în statul român.

    Cazarma UM 01417 Târgovişte. După instalarea soţilor Ceauşescu în clădirea Comandamentului, într-o încăpere aflată perete-n perete cu cea a colonelului Andrei Kemenici (comandantul unităţii), a început nebunia.

    Kemenici a căutat să anunţe cât mai repede „la centru” că-i are în pază şi apărare pe Ceauşeşti. Dar conducerea de la Bucureşti era încă difuză, nu fusese clar conturată. Kemenici nu ştia exact cui trebuie să se adreseze. De aceea, a luat legătura cu generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I.

    Andrei Kemenici explică mişcările făcute în acele momente: „Am apelat la şefii mei pe linie ierarhică. L-am sunat pe generalul Voinea, comandantul Armatei I, şi i-am raportat situaţia celor doi. Când a auzit despre ce-i vorba, am fost oarecum repezit. L-am simţit pe omul care nu vrea să se implice într-o asemenea «afacere» şi mi-a dat numărul direct unde-l pot găsi pe Stănculescu. L-am sunat pe generalul Stănculescu, dar mi-a răspuns generalul Militaru! Nu i-am spus despre ce-i vorba şi l-am cerut pe Stănculescu. Acesta, calm, de parcă nu i-aş spus o noutate – dramatică pentru mine –, mi-a zis: «Bine. Ţine-i acolo şi mai luăm legătura. Oricum, păstrează secretul absolut, să nu afle nimeni. Dar nimeni! Reţine-i cu orice risc!»”.

    Aşadar, intră pe fir generalul Nicolae Militaru! Agentul sovietic nu deţine încă vreo funcţie oficială, e doar un pensionar rezervist, dar are acces la o informaţie esenţială: locul în care se află, sub pază, soţii Ceauşescu.

    Ştafeta e preluată de maiorul Ion Ţecu, mâna dreaptă a lui Kemenici în decembrie 1989. „După ce i-am adus pe Ceauşeşti în cazarmă, am sunat imediat la Bucureşti. Acolo nu voiau să audă. Noi eram subordonaţi Armatei. Sunam la comandantul Armatei I, generalul Voinea. Dar nu-l găseam pe Voinea, că era cu Petre Roman la Televiziune, când îl îmboldea Roman ce să spună la microfon. Noi nu ne-am uitat la televizor tot timpul, dar când am deschis, am văzut că e acolo. Cineva – generalul Popa, locţiitor – ne-a dat telefonul lui Stănculescu. Iar din momentul respectiv, numai Stănculescu a comunicat cu noi. De cele mai multe ori, dânsul ne suna. Erau telefoane operative.”

    Declaraţia lui Ţecu ridică un semn de întrebare asupra sincerităţii lui Kemenici. Acesta – după cum vom vedea – îl introduce în discuţie pe generalul Voinea ca pe un factor de presiune. O face, poate, şi pentru că în 1999, când Kemenici (devenit între timp general) dădea aceste declaraţii, Voinea nu mai trăia ca să poată vorbi.

    Primul telefon al lui Ion Iliescu

    Când ofiţerii de la Târgovişte au luat legătura cu generalul Stănculescu, se apropia ora 19.00.

    Kemenici continuă: „Nu după mult timp de la discuţia cu Stănculescu, când noi ne gândeam cum să organizăm dezinformarea, de la Bucureşti sună Ion Iliescu. Mă întreabă dacă e adevărat ce i-a zis Stănculescu şi-mi spune: «Îi ţineţi până trimitem noi pe cineva să-i ia de acolo!». Mă gândeam că reţinerea asta ar putea dura câteva ore. Deci, păstrarea secretului… dezinformarea pe toate căile trebuia pusă în mişcare…”

    Atenţie: în acel moment, Ion Iliescu nu avea vreo atribuţie în statul român! El era doar directorul Editurii Tehnice, funcţie din care încă nu-şi dăduse demisia.

    În urma discuţiei cu Ion Iliescu, ofiţerii care-i aveau în grijă pe Ceauşeşti la Târgovişte (coloneii Andrei Kemenici şi Gheorghe Dinu, maiorii Ion Ţecu şi Ion Mareş, căpitanul Ion Boboc, locotenentul-major Iulian Stoica) au înţeles că omul de încredere, la Bucureşti, este generalul Victor Atanasie Stănculescu. Cu el trebuie să ţină legătura pentru a afla cum trebuie să procedeze în cazul celor doi „musafiri de lux”.

    Colonelul Kemenici spune că în acele momente era măcinat de nelinişti. „Cu numai câteva ore înainte, Ceauşescu avea toată puterea. Acum se afla în posesia noastră, fără să ştim dacă mai are sau nu puterea aceea fabuloasă, fără să ştim ce forţe i-au rămas fidele, ce structuri secrete îl mai susţin. Eram disperaţi, mai ales că oraşul vuia de manifestanţii care voiau să-l linşeze, pentru că Televiziunea şi Radioul anunţaseră deja că soţii Ceauşescu sunt arestaţi în Târgovişte. Revoluţionarii tatonau unităţile militare. De la Inspectoratul Ministerului de Interne, probabil, se scursese informaţia că «i-a preluat Kemenici»… Ne era o teamă cumplită de revoluţionari, mase de oameni dezlănţuiţi, înfierbântaţi, în fond bine intenţionaţi, dorind la nivel afectiv să scape de satrapi. Dar eu îi aveam în primire la modul concret, zic. Eu nu puteam gândi la nivelul masei dezlănţuite. Aveam datoria să-i apăr pentru a-i preda noilor autorităţi.”

    Al doilea telefon al lui Ion Iliescu

    Un moment critic a fost chiar în acea seară. Kemenici îl povesteşte în detaliu. „Eram sigur că reuşisem să îndepărtez pericolul asaltării unităţii de către revoluţionari, când primesc telefon de la colonelul Alexe, ofiţerul care preluase conducerea judeţului Dâmboviţa. Suna de la Palatul Administrativ. Discuţia s-a purtat cam aşa: «Au ajuns, tovarăşe, la tine?» «Cine?» «Ei, cine… Ştii tu cine…» «N-a ajuns nimeni, tovarăşe…» «Măi, Kemenici, nu te juca cu focul! Sunt întrebat de la Bucureşti, de la cel mai înalt nivel, şi nu ştiu ce să le spun». «Cei de la Bucureşti să mă sune pe mine, că eu sunt comandantul Garnizoanei!» «Măi, Kemenici, oi fi tu comandantul Garnizoanei, dar judeţul este condus de mine. Eu port întreaga răspundere. Tu spune-mi clar: este sau nu este la tine?» «Cine, dom’le?» «Tovarăşe Kemenici, vei plăti!». Această discuţie m-a bulversat. (…) Am mers mai departe pe cont propriu, executând ordinul primit de la Stănculescu: «Discreţie totală, răspunzi cu capul de ei!».”

    Pericolul cel mare abia se apropia. Pe Kemenici îl trec fiori când relatează acele clipe. „După circa o jumătate de oră, aflu că, incitate prin difuzoarele instalate în Piaţa din faţa Palatului Administrativ, miile de manifestanţi strigau în cor: «Kemenici trădătorul!». Deci, Kemenici îl reţinuse pe Ceauşescu pentru a-l face scăpat. Nu trece mult timp şi aflu că manifestanţii din Piaţă au de gând să pornească spre unitate pentru a-l scoate pe Nicolae Ceauşescu din mâinile lui Kemenici. Atunci, disperat, am pus mâna pe telefon şi am sunat la Bucureşti. Mai întâi la generalul Voinea, care m-a repezit, aşa cum îi era lui firea. Mi-a dat de înţeles că de această problemă se ocupă exclusiv Stănculescu. Până să formez numărul lui Stănculescu, mă trezesc sunat de Ion Iliescu. I-am spus că este pericol ca manifestanţii să intre în cazarmă şi l-am rugat să se comunice prin Televiziune că cei doi au fost reţinuţi de Armată şi se află sub pază sigură, undeva lângă Târgovişte, şi urmează să fie judecaţi pentru crimele comise. În acelaşi timp, i-am propus să ia legătura cu judeţul şi să-i angajeze pe noii conducători instalaţi la Palatul Administrativ în combaterea ideii că eu aş avea de gând să-i salvez pe Ceauşeşti. Mai mult, i-am sugerat ca prin Radio şi TV să se lanseze un apel de interzicere a intrării revoluţionarilor în cazărmile Armatei, atât timp cât Armata este de partea Revoluţiei, pentru că altfel militarii vor trage. Mi-a promis că mă va sprijini în acest sens.”

    Kemenici evită să spună şi ce mesaj i-a transmis Ion Iliescu, care n-o fi sunat doar aşa, ca să-l întrebe de sănătate. Fostul colonel rememorează însă epilogul acelor întâmplări: „În eventualitatea că revoluţionarii din Târgovişte ar pornit spre cazarmă, am scos câteva televizoare pe ferestrele Comandamentului, în aşa fel încât să poată fi urmărit din stradă apelul care urma să fie transmis la sugestia mea. Mesajul meu a fost transmis prin TV cam după vreo jumătate de oră şi cred că s-a luat legătura şi cu Judeţul, întrucât manifestanţii au fost întorşi din drum”.

    „Recurgeţi la metodă!”

    Mai departe, colonelul Kemenici a rămas în legătură strânsă cu generalul Stănculescu. „L-am sunat iarăşi pe Stănculescu, raportându-i situaţia şi cerându-i expres să trimită urgent forţele necesare pentru a-i lua din unitate pe cei doi. Răspunsul acestuia a fost dezarmant pentru mine: «Blocaţi-i acolo! Răspunzi cu capul de ei. Îi aperi ca pe lumina ochilor şi ţii legătura cu mine. Ai grijă, răspunzi cu capul!». Înaintea acestei discuţii mai avusesem una cu Voinea. Comandantul Armatei I îmi spusese mult mai dur, mult mai tranşant, ţin minte vorbele lui cât voi trăi: «Bă, colonele, tu nu înţelegi că eşti terminat?! Ori tu, ori el! Din Revoluţia asta nu scăpaţi amândoi! Bagă bine la cap: sau tu, sau el!». Legând cele două discuţii, am înţeles despre ce e vorba şi i-am raportat lui Stănculescu: «Tovarăşe general, înainte de a muri ei, murim noi. Nu-i dăm decât morţi!». Iar el: «Da, dacă va fi cazul, recurgeţi la această metodă!». Pentru mine a fost foarte clar, a fost ordin: Ceauşeştii nu trebuie să fie răpiţi, nu trebuie să fie scoşi din unitate decât de către Stănculescu. Oricine altcineva, dacă ar încercat, trebuia împiedicat.”

    Kemenici pomeneşte de formula ce avea să devină parolă în discuţiile dintre el şi Stănculescu în acele zile: „Recurgeţi la metodă!”. Altfel spus, “lichidaţi-i pe Ceauşeşti!”. „Accidental”, fără procese sau alte „complicaţii”.

    Formula „Recurgeţi la metodă!“ i-a fost sugerată generalului Stănculescu, de la Bucureşti, de misteriosul revoluţionar Gelu Voican Voiculescu. Stănculescu avea să declare: „După o insolită dizertaţie despre Descartes, «Recursul la metodă şi raţiunea de stat», debitată pe un ton egal şi detaşat, în contrast cu ochii deveniţi scăpărători, Gelu Voican Voiculescu mi-a propus direct o variantă a suprimării lor imediate“.

    Aşadar, un general al Armatei Române – și nu oricare, ci însuși ministrul Apărării – primea indicaţii de la un civil „cartezian“!

    ***

    Mesajele transmise de Ion Iliescu i-au bulversat pe ofiţerii din grupul de comandă de la Târgovişte. Favoritul noilor structuri de la Bucureşti (Armată, Televiziune, grupul staliniştilor lui Brucan) le cerea militarilor din Garnizoana Târgovişte să asculte ordinele generalului Stănculescu.

    Problema era că acelaşi îndemn venea şi de la Nicolae Ceauşescu, din interiorul cazărmii! Mărturia maiorului Ion Ţecu, confirmată de cea a maiorului Ion Mareş, reproduce clar reacţia fugarului când a aflat că ofiţerii ascultau comanda generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat General. „Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu! El este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă”, le-a spus Ceauşescu.

    Ofiţerii simţeau că se învârteşte pământul cu ei. Ion Iliescu, prin telefon, şi Nicolae Ceauşescu, aflat faţă-n faţă cu ei, le spuneau acelaşi lucru: să aibă încredere în generalul Stănculescu. Atunci le-au încolţit în minte tot felul de bănuieli. Pentru cine „joacă” Stănculescu? Este de partea Revoluţiei sau a dictaturii? Cum poate fi „recomandat”, în acelaşi timp, şi de Ceauşescu, şi de cel care-i spune „tiran” lui Ceauşescu?

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 77. Pâinea neagră din cazarmă

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

    EPISODUL 70. Fugar prin satul arestării din tinereţe

    EPISODUL 69. Deghizați în milițieni

    EPISODUL 68. Căutat și-n otrava de șoareci

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (77) / Pâinea neagră din cazarmă

    Soţii Ceauşescu au fost oripilaţi de condiţiile de trai din unitatea militară în care erau ţinuţi ascunşi. Dormeau într-un pat de fier, iar hrana era sărăcăcioasă. Fragment din volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    În decembrie 1989, cea mai mare cazarmă din Târgovişte era împărţită de două unităţi militare: UM 01417 şi UM 01378. Cazarma se afla lângă gara din Târgovişte, vizavi de Liceul de Petrol şi la mică distanţă de Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Miliţie + Securitate).

    Secretari de partid, în cele două unităţi militare, erau doi cumnaţi, ambii cu gradul de maior: Ion Ţecu, respectiv Ion Mareş. Şeful lor comun era colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte.

    Pentru trei zile, destinele celor doi maiori se intersectează cu cele ale soţilor Ceauşescu. Mareş i-a preluat de la Miliţie, iar Ţecu i-a întâmpinat în cazarmă.

    Ion Ţecu: „Cât Kemenici era plecat, Mareş a sosit cu cei doi. În maşină mai erau Paise, Boboc şi Dinu. Am tras Aro în faţa intrării principale a Comandamentului, am dat ordin soldaţilor – circa 20 – să se întoarcă cu spatele la Comandament şi cu faţa spre bulevard, «să observe orice mişcare din afara cazărmii». În realitate – pentru a nu-i vedea pe cei doi!”.

    Ion Ţecu redă şi dialogurile care au avut loc la coborârea pasagerilor. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci». A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu… ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e»… El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă aici!».”

    Maiorul Mareş: „L-am ajutat pe Ceauşescu să se dea jos din maşină. S-a uitat în stânga, în dreapta. Ea nu voia să coboare. În final, i-a zis el să coboare, că e în ordine. Era o linişte de mormânt. Ţecu şi Kemenici «curăţaseră» tot. Nu mai era nimeni pe-acolo. Nu ne-a văzut decât ofiţerul de la poartă. Atunci, Ţecu l-a luat pe Nicolae Ceauşescu la braţ şi l-a dus în Comandament. Eu am luat-o la braţ pe Elena Ceauşescu. Când am ajuns în hol, cineva a aprins luminile. Ţecu pregătise un birou special pentru cei doi. Era biroul locţiitorului pentru logistică – Biroul Servicii, cum îi zicea pe atunci. Noi stăteam şi dormeam în birouri din 17 decembrie, de când se dăduse alarma de război. În paturile acelea i-a mutat pe ei. Erau paturi militare, de fier. Biroul se afla perete în perete cu cel al comandantului”.

    * **

    Caporalul Dorian Dobriţa (19 ani) era militar în termen. Din seara de 17 decembrie era garda de corp a colonelului Kemenici. Dobriţa a fost martor la sosirea soţilor Ceauşescu în cazarmă. „Pe 22 decembrie, în jurul orei 18.00, colonelul Kemenici a părăsit unitatea şi mi-a ordonat ca nimeni să nu intre în birou înainte de a se întoarce dânsul. Eu am rămas acolo, cu păturile puse-n geam. Ferestrele Comandamentului dădeau spre Bulevardul Castanilor, pe unde treceau revoluţionarii, dar de unde ne era teamă că vor ataca teroriştii. În jur de 18.30, în cazarmă a intrat un Aro. Au coborât câteva persoane, dar nu ştiam cine sunt. Era întuneric beznă. Au deschis uşa, au intrat în clădire, iar cineva a zis: «Aprindeţi luminile!». Atunci i-am văzut pe Ceauşeşti. Erau la un metru de mine. Am simţit un şoc. Am dat din cap, în semn de salut.”

    Pe lângă feţele cunoscute, caporalul Dobriţa a remarcat şi un necunoscut, pe care-l descrie astfel: „unul de la Miliţie, slăbuţ, cu mustaţă”. Era plutonierul Paise, cel care nu se despărţise de Ceauşeşti în ultimele 3 ore şi 45 de minute.

    Paise avea să rămână alături de cei doi dictatori până în ultima clipă a vieţii lor. Nu mai conta că era miliţian şi că se afla într-o cazarmă a Armatei. Important era că, pe străzi şi în pustietate, reuşise să câştige încrederea celor doi fugari.

    Patriotul Stănculescu

    Prima încăpere în care sunt introduşi soţii Ceauşescu nu este „dormitorul” special pregătit pentru ei, cel cu paturi de fier, ci prima încăpere pe dreapta. Deasupra uşii, pe o plăcuţă, scrie: „Comandant”. E biroul colonelului Andrei Kemenici.

    Maiorul Ţecu explică: „I-am dus în biroul lui Kemenici. M-am prezentat, iar Ceauşescu: «Unde-i comandantul?». «Are probleme cu demonstranţii, s-a dus să-i liniştească…» «Voi ce aveţi de gând?». «Să vă apărăm». «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?» «Ale comandanţilor noştri superiori». «Bine, bine, dar ale cui?». «Ale tovarăşului general Guşă», mi-a venit atunci în cap, ştiind că Milea nu mai e, iar al doilea în ierarhia militară era Guşă. Atunci, revoltat, Ceauşescu a spus: «Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă»”.

    Maiorul Ţecu simte că lucrurile nu sunt în regulă. Şi trece la acţiune. „Erau obosiţi, în biroul lui Kemenici nu erau condiţii de odihnă, era un singur pat. I-am dus în biroul ofiţerilor cu intendenţa, aflat perete în perete cu cel al lui Kemenici. Pe hol, s-a deschis uşa de la ofiţerul de serviciu şi i-am văzut capul locotenentului-major Iulian Stoica. După ce i-am lăsat la «Logistică», cu Dinu, Mareş şi Boboc, m-am întors şi l-am chemat pe hol pe Stoica. Îl întreb: «Ce-ai văzut?». «Am văzut ceva…» «Vino după mine!», şi am deschis uşa biroului în care se aflau cei doi, arătându-i. «Aoleo, ce ne facem?!», a spus speriat. «Dacă i-ai văzut, îi aperi! Ia-ţi armament, muniţie şi te postezi la uşa lor. Nu intră şi nu ies decât cei ce sunt acolo şi Kemenici. Nu-i mai vede şi nu află nimeni că sunt în unitate!». «Am înţeles», a zis Stoica.”

    Din acel moment, pentru locotenentul-major Iulian Stoica începeau trei zile şi trei nopţi irepetabile. Trei zile şi trei nopţi în care viaţa şi moartea se întretăiau la tot pasul, bântuind oriunde îi ascundea pe Ceauşeşti: în camionul militar, în TAB sau în dormitorul improvizat în Comandament.

    Căpitanul Ion Boboc: „Încă de când am intrat cu ei în biroul în care aveau să-şi trăiască ultimele zile, am primit ordin să-i păzesc înăuntru, în încăpere, să nu-i las împreună, pentru a evita o eventuală sinucidere. Stoica păzea încăperea din afară.”

    * **

    Când povesteşte, maiorul Ion Mareş îşi trage sufletul, parcă pentru a nu pierde vreo nuanţă din tabloul de atunci. „Între timp, a venit domnul Kemenici, care a evitat însă, pe cât posibil, să intre la ei. În acel birou am avut eu primele discuţii cu ei. De faţă au fost Boboc, Paise, Ţecu. Paise venise în uniformă de miliţian, doar că-şi rupsese epoleţii. «Musafirii» ne-au zis să le aducem apă minerală; păi, de unde apă minerală?! I-am întrebat dacă le e foame şi au zis că da. Aveam o fată la popotă – Ştefan Maria. M-am dus şi i-am spus ce şi cum. I-am zis că, dacă mor, să le spună copiilor şi soţiei mele. I-am spus să facă ea mâncarea şi să nu fie nimeni pe traiectorie între ea şi Ceauşescu. Să nu se atingă nimeni de tavă. Noi am încercat să ţinem secret cât mai mult. I-a adus ce era la popotă. Pârjoale cu fasole, ceai… asta a fost prima masă. A făcut un pic de scandal că «de ce pâine neagră?». Şi când i-am spus că pâinea e pe cartelă, a întrebat : «Cum, pâine pe cartelă?». «Foarte simplu. Noi suntem patru persoane şi avem două pâini pe zi», i-am spus. «Pâinea neagră e pâinea ostaşilor români, asta mâncăm noi». El zicea că nu ştie nimic din toate astea. A luat să guste din ceai şi l-a scuipat. Elena a ţipat: «Ce faceţi, îl omorâţi pe Tovarăşu’? Nu ştiţi că are diabet?!». Păi, de unde să ştiu eu că are diabet? I-a adus apoi ceai fără zahăr. A gustat puţin, n-a prea mâncat. Mai mult a ciugulit. Nu prea aveau ei poftă de mâncare.”

    Momentul primei mese a fost surprins şi de căpitanul Ion Boboc. „Le era foame. Le-am adus chiftele, ceai şi pâine neagră de la popotă. A gustat ceaiul şi l-a scuipat cu greaţă. A muşcat şi din chiftea, urmând acelaşi gest. «Ce-s astea?», a zis. «Aduceţi-i ceai neîndulcit şi pâine albă!», a zis ea. «N-avem. Asta e pâinea pe care o mâncăm noi», i-am răspuns.”

    „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

    Locotenentul-major Iulian Stoica a surprins prima întâlnire dintre Ceauşescu şi Kemenici. „La venirea Ceauşeştilor în unitate, eu am primit de la maiorul Ţecu misiunea de a-i păzi de pe hol, din afara uşii. Kemenici nu venise încă de la Inspectoratul M.I., când Ceauşescu insista: «Să vină comandantul!… Eu trebuie să vorbesc cu comandantul…» Când îl văd pe Kemenici intrând în Comandament, îi raportez acest lucru. Dar el: «Lasă-mă, măi, tovarăşe! N-am eu timp de asta…» S-a dus în biroul său, unde-l aşteptau Dinu, Mareş şi Ţecu. Dar Ceauşescu insista să fie chemat comandantul. În sfârşit, după vreo două-trei ore, Kemenici acceptă întrevederea. Îi deschid uşa, iar el, din prag, ia o poziţie impecabilă de drepţi, salută şi se prezintă: «Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt comandantul unităţii». A închis uşa după el, iar eu am înlemnit. Se prezentase de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă venise să primească ordine. Din acest moment, am început să-l suspectez, mă gândeam că e de partea lui! Ulterior mi-am mai revenit, întrucât, deşi Ceauşescu îl mai chemase de câteva ori, Kemenici a refuzat categoric să se prezinte”.

    Între ofiţerii din cazarma colonelului Kemenici apăreau bănuieli periculoase. Bănuieli care în zilele următoare aveau să atingă cote catastrofale.

    ***

    Să fixăm „piesele”: în primele momente ale vieţii de cazarmă, Ceauşeştii împărţeau aceeaşi cameră cu un căpitan de Armată (Ion Boboc), un colonel de Securitate (Gheorghe Dinu) şi un plutonier de Miliţie (Constantin Paise). Toţi trei – şi Dinu, şi Paise, şi Boboc – se aflaseră în maşina Aro cu care fuseseră aduşi Ceauşeştii în unitate. Boboc nu se despărţea de pistolul-mitralieră şi de încărcătoarele cu cartuşe. Era înarmat de război.

    Pe hol, în exteriorul biroului-dormitor, uşa era păzită de doi militari înarmaţi: locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa. Caporalul explică: „Eu aveam pistol-mitralieră, iar locotenentul-major Iulian Stoica avea mitralieră cu tambur. Şi aveam multă muniţie. Lăzi cu cartuşe, încărcătoare pregătite. Trebuia să rezistăm”.

    Ceauşeştii îi mai vedeau, din când în când, pe maiorii Ion Ţecu şi Ion Mareş, care interveneau în micuţa „comunitate” din biroul-dormitor atunci când situaţia o impunea. Cel mai scump la vedere era colonelul Andrei Kemenici.

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected]tii.com și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 76. Surpriza Dinu de la Secu

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

    EPISODUL 70. Fugar prin satul arestării din tinereţe

    EPISODUL 69. Deghizați în milițieni

    EPISODUL 68. Căutat și-n otrava de șoareci

    EPISODUL 67. “Fraţilor, l-am prins pe Ceauşescu!”

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (76) / Surpriza Dinu de la Secu

    Ilie Ştirbescu, revoluționarul târgoviștean care i-a percheziționat pe soții Ceaușescu, descrie ultimele secunde petrecute de aceștia în sediul Miliţiei. Fragment din volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    “Am coborât la parter. Şi acolo, ca şi la etaj, militarii erau aliniaţi cu faţa la perete, astupau geamurile cu piepturile lor, să nu vadă revoluţionarii de afară cine-i înăuntru. Am coborât cu luminile stinse şi am ieşit cu Ceaușeștii în curtea interioară a Inspectoratului Ministerului de Interne.”

    În curte îi aştepta un Aro alb cu patru uşi, care era folosit ca maşină de serviciu a Securităţii. La volan, colonelul Gheorghe Dinu, care tocmai îl scosese din garaj. Dinu era adjunctul şefului Securităţii Dâmboviţa, colonelul Diaconu, care lipsea însă de mai multă vreme. În absenţa lui, Dinu comanda totul.

    Ilie Ştirbescu: “Erau îmbrăcaţi în civil, dar nu puteai să distingi că e securist, că e miliţian, se întunecase. Urcă Nicolae Ceauşescu în Aro, că era cu uşile deschise. Urcă şi Elena, apoi Paise, Boboc. În faţă urcă Mareş, iar eu ocolesc maşina să văd cine se suie la volan. Când colo, ce să vezi? Tocmai urca în maşină colonelul Dinu de la Securitate! Aoleu, zic, ăştia îl scapă, am dat de dracu’! Pun mâna pe volan: «Ce e cu dumneata aici, ce cauţi?». Nu eram un fricos, om de 120 de kilograme la 46 de ani, strângeam piatra, aşa, de ieşea apă din ea. «Păi, sunt cu cei de la Armată şi fac parte din escortă», zice Dinu. «Cum, dumneata faci parte din escortă?». Şi intervine Mareş: «Hai, domn’e, nici pe mine nu mă mai cunoşti acum?». Pe el îl cunoşteam, că e vecin cu mine şi e însurat cu o vecină de-a mea. I-am lăsat să plece, dar i-am urmărit să n-o ia spre Bucureşti. Dacă se întorcea Ceauşescu la putere, eram un om terminat”.

    ***

    Distribuţia din Aro şi din cazarma UM 01417 putea fi alta dacă nu exista insistenţa plutonierului Constantin Paise. Povesteşte maiorul Ion Mareş: “Când i-am băgat pe Ceauşeşti în Aro, ca să-i aduc de la Miliţie în cazarma Armatei, i-am aşezat pe bancheta din spate. Am vrut să-i încadrez cu doi ofiţeri de-ai noştri, de la Armată. L-am pus într-o parte pe căpitanul Ion Boboc, iar în cealaltă voiam să-l pun pe locotenentul-major Sorin Nica. Atunci, Paise a insistat să-l iau pe el, pentru că se obişnuise deja cu Ceauşeştii. M-am gândit că dacă nu-l iau, umple lumea şi vin demonstranţii şi ne termină la unitate. Atunci l-am dat jos pe Nica şi l-am pus pe Paise. Iar în faţă – eu în dreapta şi Dinu la volan”.

    Aşa a pătruns miliţianul Paise în unitatea militară. Avea haine albastre, de miliţian, dar fără epoleţi, pentru că şi-i smulsese mai devreme, pentru a nu fi linşat.

    Dinu, colonelul de Securitate, se afla în cazarmă din 17 decembrie. În calitate de conducător ad-hoc al Securităţii judeţene (preluase comanda în absenţa comandantului Diaconu), odată cu instituirea alarmei de război “Radu cel Frumos”, Dinu devenea adjunct al şefului Garnizoanei Târgovişte. Aşa “s-a lipit”, pentru opt zile istorice, de biroul colonelului Kemenici, în “unitatea militară de la gară”.

    Păcăleala lui Kemenici

    Maiorul Mareş rememorează acele clipe, când a decis destinul soţilor Ceauşescu. “Colonelul Kemenici a plecat din unitate cu un Aro militar şi cu un camion. S-a dus cu ele în faţa Miliţiei. Când a ajuns acolo, i s-a spus: «A plecat Mareş cu ei, prin spate!». A fost extraordinară această mişcare. Eu am plecat pe o stradă şi am ajuns cu ei în cazarmă. Când a venit Kemenici cu Aro şi cu camionul, a năvălit puhoiul de revoluţionari, veniţi din centru, de la Palatul Administrativ. Îl voiau pe Ceauşescu, credeau că-i în Aro sau în camion. Kemenici le-a zis: «Nu-i la mine. Controlaţi!». Au controlat revoluţionarii şi Aro, şi camionul, dar n-au găsit nimic.”

    Colonelul Kemenici: “Am luat un camion cu soldaţi să ies în întâmpinarea Aro-ului care-i aducea pe cei doi. Aflasem că de la Palat au plecat demonstranţi care, auzind că Ceauşeştii sunt la Inspectoratul M.I., erau hotărâţi să-i linşeze. Pe bulevard se apropiau manifestanţii, dezlănţuiţi… Am accelerat, iar de la Inspectorat am aflat că maşina cu soţii Ceauşescu plecase spre unitate, pe un traseu ocolitor. M-am întors la unitate, dar intrarea acesteia era ocupată de revoluţionari, care forţau pătrunderea în cazarmă. Îl voiau pe Nicolae Ceauşescu. Ei aflaseră deja că Ceauşeştii fuseseră preluaţi de Armată. Când m-au văzut, recunoscându-mă, au avut impresia că în acel camion, printre soldaţi, sunt ascunşi cei căutaţi. Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. S-au convins, iar eu le-am spus că procedează foarte bine, că aşa trebuie să se manifeste şi în continuare, pentru că Nicolae şi Elena Ceauşescu nu sunt încă prinşi şi avem nevoie de ajutorul lor pentru a nu-i scăpa. Am fost crezut, iar demonstranţii s-au reîntors la Palat”.

    Manevrele din seara de 22 decembrie, de la Târgovişte, sunt povestite şi de maiorul Ion Ţecu, unul dintre ofiţerii de comandă de la UM 01417. “Pe 22 decembrie, pe la ora 17.30, Kemenici i-a trimis pe Mareş şi pe Boboc la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne, să-l contacteze pe Dureci sau pe Conţ de la Miliţie. Pe la 18.10, Mareş mă sună şi-mi spune că soţii Ceauşescu sunt acolo. Între timp, Kemenici a primit un telefon de la Palat. Era anunţat că un grup masiv de demonstranţi a plecat de la Palat spre sediul Miliţiei. Dându-şi seama de pericol, Kemenici mi-a zis să rămân în unitate să organizez primirea celor doi, iar el va ieşi în faţa demonstranţilor pentru a-i potoli. Am evacuat parterul Comandamentului, am stins luminile, am pus pază la intrări şi la ieşiri, am vorbit la Punctul de Control de la poartă: «Dacă vine un Aro alb, lăsaţi-l să intre!».”

    Maiorul Ion Mareş descrie pericolele care i-au pândit pe soţii Ceauşescu, dar şi pe însoţitorii lor din maşina Securităţii, pe traseul de câteva sute de metri de la Miliţie la cazarma Armatei. “Am trecut cu ei prin Gara Târgovişte Sud, în condiţiile în care acolo erau între 500 şi 800 de oameni care strigau «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!». Auzeau şi ei, din maşină. Ca să nu fie descoperiţi când treceam prin mulţime, i-am pus jos, lângă banchetă, iar Boboc şi Paise i-au acoperit cu trupurile lor. Am trecut încet, să nu-i irităm pe revoluţionari, şi am ajuns în cazarmă. Soţii Ceauşescu se aflau în spate, încadraţi de Paise în dreapta şi de Boboc în stânga. Eu în dreapta colonelului Dinu, care era şofer.”

    Pe 22 decembrie 1989, la ora 18.35, maşina Aro a Securităţii Dâmboviţa, cu numărul 1-DB-190, intra pe poarta UM 01417. În ea se aflau soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aceştia nici nu bănuiau că nu vor mai ieşi vii din acea cazarmă.

    Episodul “Miliţie”

    • Locul: Târgovişte (Miliţia Judeţului Dâmboviţa)
    • Sosirea: 22 decembrie, ora 17.45 (cu maşina-radar a Miliţiei, Dacia 1300)
    • Plecarea: 22 decembrie, ora 18.30 (cu maşina Aro a Securităţii)
    • Durata: 45 de minute
    • Personaje: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Ilie Ştirbescu, col. Gheorghe Dinu (Securitate), mr. Ion Mareş, cpt. Ion Boboc (amândoi de la Armată), col. Ion Dureci, lt.-col. Ştefan Conţ, plt.-adj. Mihai Nicolae, plt. Constantin Paise, sg.-maj. Ion Enache (toţi de la Miliţie), subofiţeri, revoluţionari.

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 75. Drumul cel mai scurt e spre arest

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

    EPISODUL 70. Fugar prin satul arestării din tinereţe

    EPISODUL 69. Deghizați în milițieni

    EPISODUL 68. Căutat și-n otrava de șoareci

    EPISODUL 67. “Fraţilor, l-am prins pe Ceauşescu!”

    EPISODUL 66. „Să ne ascundem! Poate Ceaușescu are pistol și ne-mpușcă!”

  • SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (75) / Drumul cel mai scurt e spre arest

    Târgoviște, sediul Miliției județene Dâmbovița, 22 decembrie 1989, după ora 18.00. Părăsiți de toată lumea, soții Ceaușescu trăiesc experiențe umilitoare, la doar 6 ore de când au părăsit sediul puterii lor absolute. Șocul e uriaș: așa ceva era de neconceput în dimineața aceleiași zile! Fragment din volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    Ilie Ştirbescu, revoluționar local: „Am stat acolo în birou. Ceauşescu îşi frământă mâinile, se uită pe tavan, n-are astâmpăr. La un moment dat, zice: «De ce m-aţi adus aici, măi copii?». Răspund eu, că eram mai în vârstă: «Pentru cele bune şi cele rele făcute, tovarăşe preşedinte». «Ce anume am făcut?». «În primul rând, aţi ordonat la Timişoara să se tragă în manifestanţi, în copii şi-n oameni nevinovaţi, care nu participaseră efectiv la manifestaţie. Priveau în stradă. De ce aţi făcut lucrul ăsta?». «Nu este adevărat!». «Cum nu este adevărat? Securiştii dumneavoastră trag şi acum în Capitală. Păcat că e televizorul în camera de alături, că v-aş arătat pe viu, să vedeţi ce aţi fost în stare să faceţi din ţara asta». «Dacă au tras şi trag securiştii, înseamnă că şi-au făcut datoria». «E, să ştiţi că eu sunt comunist. Şi toţi care sunt în sediu la ora actuală sunt comunişti. Noi n-am tras în propriul nostru popor. Dacă securiştii îşi fac datoria, să ştiţi că şi noi o să ne facem datoria!». «Nu eşti comunist, eşti un trădător!». «Trădător? Trădătorul cui? Pe cine trădez? Îmi trădez ţara, îmi trădez poporul? Te trădez pe dumneata, care ne-ai trădat pe noi toţi!». E surprins de răspuns. Îşi frământă mâinile, se uită în tavan, n-are astâmpăr.”

    Ştirbescu ştie de la televizor că „securiştii trag şi acum în Capitală”. Informaţia se va dovedi o dezinformare bine calculată, dar în decembrie ’89 populaţia nu avea de unde să ştie asta. Credea cu sfinţenie ce se spunea la televizor.

    Totul se reia cu şi mai multă înverşunare. Povesteşte Ilie Ştirbescu: „La un moment dat, Ceauşescu zice: «Ia spune, mă, ce-am mai făcut?». «Aţi lăsat poporul fără mâncare, fără căldură, fără lumină. Pentru ce chinuiţi poporul în felul ăsta?». Oftează şi zice: «Da. Am fost obligat să o fac. Am cumpărat petrol şi gaze din URSS şi am convenit, în schimbul acestora, să dau carne şi alte alimente. Din cauza ruşilor sunt eu acum, aici, între voi». Răspicat, aşa. Şi apoi: «Eu n-am făcut nimic pentru ţara asta, pentru Târgoviştea asta a voastră? V-am făcut combinatul ăsta siderurgic, platforma asta industrială, aici am fost arestat în ilegalitate. Şi asta e răsplata pe care mi-o acordaţi voi mie?». «Da, este adevărat ce spuneţi. Dar eu v-am spus de la început că sunteţi aici pentru cele bune şi cele rele. Pentru cele bune o să fiţi elogiat, pentru cele rele o să daţi socoteală în faţa poporului». Elena Ceauşescu a sărit în apărarea soţului ei: «Hmmm… aţi văzut voi oameni morţi de foame?». Iar eu: «Nu, tovarăşa Ceauşescu, am văzut oameni rozând oase». S-a înfuriat, s-a strâmbat cu greaţă”.

    Un nou respiro. Apoi, asaltul se reia. „Nicolae Ceauşescu era tot mai frământat. Mă întreabă: «Ia zi, mă, şi ce-am mai făcut?». «Aţi ordonat demolarea satelor şi a oraşelor, aţi luat pământul oamenilor până lângă casă. De ce-aţi făcut asta? Ca oamenii să nu mai aibă cu ce trăi?». Când i-am spus aşa, parcă l-am ars cu foc. Se ridică de pe fotoliu şi vine cu pumnul strâns la mine, să mă lovească: «Spune, mă, ce sate am demolat eu?», şi cu mâinile să mă strângă de gât. Eu mă apăr şi spun: «Liniştiţi-vă, că vă spun imediat. Eu aveam stupi, 180 de familii de albine, şi mergeam cu ei în zona Bucureşti, Giurgiu, Snagov, Otopeni, 30 Decembrie, dar Miliţia m-a hăituit…» N-am apucat să-mi termin fraza, că parcă l-a transformat Dumnezeu într-o stană de piatră. A rămas cu gura căscată, cu limba scoasă şi cu mâinile aşa, către mine. Am crezut că moare. Intervine Paise: «Vedeţi ce-aţi făcut? Poate-i plesneşte un vas de sânge şi amândoi o să fim traşi la răspundere. Vă rog să nu mai purtaţi nicio discuţie». Îi era frică să nu moară Ceauşescu. «Bine, eu nu mai discut», am zis. Văzând că ţine cineva cu el, Ceauşescu a început să facă paşi mărunţi înapoi, cu spatele, până la fotoliu. Intervine Enache şi zice: «Lasă-i, bre, să se liniştească! Hai să-ţi povestesc, să vezi prin câte peripeţii am trecut până când am ajuns aici». Şi mi-a povestit cum a ajuns la Protecţia Plantelor, cum a traversat oraşul cu ei, cum a ajuns la Răţoaia, cu vulpea şi aşa mai departe… Îmi povestea în faţa Ceauşeştilor. Iar ei ascultau şi nu l-au contrazis cu nimic, n-au zis «Mincinosule!». Înseamnă că Enache spunea adevărul.”

    Sau mai poate însemna că Enache şi Paise conveniseră cu Ceauşeştii asupra unui anumit adevăr. Dumnezeu ştie…

    Momentele tensionate de la Miliţie sunt relatate şi de sergentul-major Ion Enache. „Ştirbescu l-a supus pe Ceauşescu unui tir de întrebări. La un moment dat s-a enervat: «De ce ne-aţi înfometat?», «De ce ne-aţi demolat satele?», «De ce ne-aţi vândut petrolul?»… Ceauşescu s-a enervat, la rândul său, şi a ripostat: «Cine v-a făcut casele astea?», «Cine v-a făcut combinatul?»… Se înroşise, i se umflaseră venele la gât. I-am zis lui Ştirbescu: «Lăsaţi-l, că se poate întâmpla ceva şi dăm de necaz!»“

    “Luaţi-o înapoi, că aţi greşit drumul şi coborâţi la arest!”

    Revoluţionarul Ştirbescu deşiră firul poveştii până la capăt. „Uşa se deschide din nou şi apare colonelul Ion Dureci, comandantul Miliţiei Judeţene. În spatele lui era locotenent-colonelul Ştefan Conţ. Conţ îi zice lui Dureci: «Faceţi un pas în faţă, să vedeţi că e şi tovarăşul Ceauşescu… tovarăşa Ceauşescu…». Dureci bagă capul, îi vede, zâmbeşte aşa la noi, ironic, îl vede şi se retrage la el, în biroul de alături, să ia legătura cu superiorii săi de la Bucureşti. Apare şi maiorul Ion Mareş de la UM 01378. «Tovarăşu’ preşedinte, haideţi cu noi, că aici nu vă mai putem asigura protecţie. Scandează ăia jos, vor să intre cu forţa». «Unde mergem?» «La unitatea militară», îi spune Mareş. Elena: «Nu mai plecăm nicăieri de aici!». Ultimul cuvânt îl are el. Mergem. Se ridică el, se ridică şi ea. El îşi ia paltonul aşa, atârnat pe spate, ca pelerină, nu avea nici unde să se îmbrace acolo. Îşi uitase mănuşile pe birou – nişte mănuşi negre, de piele –, dar i le-am dat noi, revoluţionarii. Le ţinea aşa, la piept, şi căciula la fel. Ajunge în dreptul meu, îi pun mâna pe umeri şi îi salt paltonul, dar el: «Ia, mă, mâna de pe mine, că eşti un trădător!». Fac un pas înapoi, iar Paise face un pas înainte. El îi saltă paltonul. «Şi tu eşti un trădător, să-ţi iei mâna de pe mine!» Hopa, s-a schimbat macazul! Iese în anticamera aia, acolo erau şi Dureci, şi Conţ, şi Mareş… Iese Ceauşescu, iese Elena, iese Paise, iese Enache, ies şi eu pe hol. E un hol mare, care face legătura între Miliţie şi Securitate, la etaj. O luăm noi pe drumul greşit, care cobora la arest. Şi Conţ ne face semn cu mâna, «luaţi-o înapoi, că aţi greşit drumul şi coborâţi la arest!».”

    Ceauşescu tresare. E obosit, noaptea n-a dormit, ziua a fost infernală, iar acum…. Gândurile i se învălmăşesc. Cum „arest”? Ce să caut eu în arest? Sunt comandantul suprem! Sunt preşedintele Republicii Socialiste România!

    Dar se lămureşte repede că a fost o confuzie. Nu-l duce nimeni în arest, ca pe un infractor, ci într-o unitate militară, ca pe un comandant care trebuie apărat. Armata nu-şi trădează niciodată comandantul suprem! Mai ales când e condusă de generalul Stănculescu, care nici nu stă de vorbă cu trădătorii…

    – Va urma –

    —————————————————

    Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:

    • „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
    • „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
    • „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
    • „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/

    Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.

    ——————————————————

    Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: [email protected] și le veți primi prin poștă sau curier.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    SERIALUL „SFÂRȘITUL CEAUȘEȘTILOR”

    EPISODUL 74. La Miliție

    EPISODUL 73. Nea Nicu de la dispecerat

    EPISODUL 72. “De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

    EPISODUL 71. Secretar general în păpuriș

    EPISODUL 70. Fugar prin satul arestării din tinereţe

    EPISODUL 69. Deghizați în milițieni

    EPISODUL 68. Căutat și-n otrava de șoareci

    EPISODUL 67. “Fraţilor, l-am prins pe Ceauşescu!”

    EPISODUL 66. „Să ne ascundem! Poate Ceaușescu are pistol și ne-mpușcă!”

    EPISODUL 65. Oameni necăjiți