Un text remarcabil a fost publicat miercuri, 26 mai, de Paginademedia.ro. Site-ul lui Petrișor Obae a fost ales de Sergiu Toader, un jurnalist de clasă retras „la căsuța lui” din Noua Zeelandă, pentru a găzdui un cvasi-editorial despre un alt gazetar exponențial, Cătălin Tolontan, despre „Oscarul necâștigător” al acestuia și despre audierea sa la DIICOT.
Sergiu Toader s-a așezat la marginea lumii, în Noua Zeelandă, după ce a pus ordine în Știrile Pro TV (epoca Adrian Sârbu) și a adus profesionismul în Realitatea lui Sorin Ovidiu Vîntu. A făcut performanță, chiar dacă – sau tocmai pentru că – a lucrat cu doi „penali”. Priceperea lui Toader a făcut casă bună cu ambiția de number one a lui Sârbu și cu banii întorși cu lopata de Vîntu. Bani furați, se înțelege, dar asta nu e problema lui Sergiu Toader.
Trebuie să fi avut și ceva traumatizant coabitarea cu marii moguli de presă. Altfel, sunt greu de înțeles câteva alunecări spre zona gri a gândirii penale:
- „… când dinainte coruptul şi vinovatul era «fezandat». «Să-l ţină zece ore în faţa biroului, să-ngheţe şi c…catul în el de frică!» Mic exerciţiu pentru jurnaliştii curioşi: cărui personaj, pe care unii l-au apărat fără discernământ, îi aparţine celebra replică?”
- „Procurorilor le este mai la îndemână să facă dosare cu «căpăţâni mari atârnate la cingătoare» decât să muncească temeinic pentru probatorii solide. Una e să descăpăţânezi un «trofeu», alta e să arestezi un interlop.”
- „Lupta anticorupţie n-a speriat pe nimeni, a fost doar o ghioagă altoită în capul adversarilor politici.”
În aceste fraze, parcă a vorbit Vîntu, nu Sergiu Toader. Dar nimeni nu e perfect, nici măcar la capătul lumii.
În rest, textul este o bijuterie stlistică, dar și o corectă abordare a, totuși, unei mari performanțe: nominalizarea unui documentar românesc, „Colectiv”, cu Tolontan pe post de ardei iute, la două Premii Oscar. E ca și cum te-ai califica în semifinalele Campionatului Mondial de fotbal, iar fonfii de acasă și-ar salva proprile ratări printr-o strâmbătură acră: „Da, dar n-a câștigat trofeul…”
Textul lui Sergiu Toader
Lui Tolontan, nici măcar o caracatiţă nu i-ar fi adus Oscarul
Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
și cu dintele cel viu…
Nichita Stănescu – „Foarte câine”
***
„Aveți probleme cu inima?”
Personajul care întreabă, „un angajat civil de la poartă„, este deodată îngrijorat de starea sănătăţii lui Cătălin Tolontan. Nu are calificare medicală, aşa cum sigur nu are nici o alta certă, în afara celei de „civil„. Nu empatia l-a împins să pună întrebarea. Şi nici curiozitatea nevinovată. Dar cum să rateze „civilul de la poartă” ocazia unică de a-l umili pe Tolontan şi, mai ales, de a-i exhiba „slăbiciunile”?!
“Civilul de la poartă” nu este singur, alţi „civili” din Judecatorii, Curţi şi Parchete îl întovărăşesc într-ale „justiției” medicale. În viaţa lui profesională, de „civil de la poartă„, această replică va fi de povestit şi nepoţilor, va fi cheia de boltă a CV-ului lui, de „civil de la poartă„. Asta după ce „ziaristul a fost ţinut minute în şir pentru control, iar medicamentele pe care le avea în sac au fost scoase, silabisindu-le denumirea tare şi clar”:
“Tertensiv, așa… Aspacardin…”
Îl şi văd transpirând în timpul desluşirii alfabetului, aşa cum înaintea lui, un caşchetar în civil, cel mai „interes naţional„, generalul izmenucă (AZP în denumirile de şcoală veche), năduşea ori de câte ori trebuia să pronunţe un cuvânt mai lung de şapte litere… ng, ng, ng!
Cu ani în urmă, „civilul de la poarta” justiţiei era învestit de către mai marii lui şi cu aptitudini de psiholog. El ştia cât să dureze „procedura de la poartă” şi când dinainte coruptul şi vinovatul era „fezandat”. „Să-l ţină zece ore în faţa biroului, să-ngheţe şi c…catul în el de frică!” Mic exerciţiu pentru jurnaliştii curioşi: cărui personaj, pe care unii l-au apărat fără discernământ, îi aparţine celebra replică?
Poate că acum cincizeci de ani, „civilul de la poartă” i-ar fi tras şi una-n în cap lui Tolontan, că acolo doare, în „organu’ gândirii„, acum doar i-a dat cu pastilele-n reputaţie.
„Suferindule!”
Camerele TV erau instalate, albul făcut, transparenţa e maximă, justiţia deplină. Fonfii, rătăciţii din presa goală, sunt gata de fonfaială, scenariul este la fel de fiecare dată. Roll on! De cele mai multe ori, întrebările sunt abisale:
Fonf: „… ng, ng, ng… ce credeţi despre…?
***
Ecosistemul marin care l-a învins pe Tolontan la Oscar, deşi invadat de prădători, are mecanisme subtile de autoreglaj. Caracatiţe, rechini, peşti, alge şi alte organisme acvatice care funcţioneză armonios după reguli ştiute şi acceptate. Doar în adâncuri natura este perfectă!
La suprafaţă, caracatiţa este hidoasă, peştii violenţi și organizaţi în bande, iar rechinii în clanuri. Statul român, neputincios şi ineficient, pare o balenă eşuată, căreia voluntarii îi mai aruncă din când în când găleţi cu apă pe spinare şi îi pun pături ca să o ţină în viaţă. Eşuarea marină are măreţie, eşecul terestru e însă cutremurător.
O stea fără nume produce constant, creează – cum s-ar zice – spumă de mare. Burduşită de poveţe ieftine şi înarmată cu atenţia fonfilor, aceasta „constiinţă” a devenit reper, şi-a găsit în sfârşit menirea, tot rătăcind prin viaţă. Pentru fonfi, pentru alese „caractere” şi felurite – „abcesdirect” – media.
De această dată a fost suficient ca fotografiile cu Tolontan, echipa lui şi un personaj din business să fie dovada de netăgăduit că omul lucrează la comandă, pe şpăgi. Adică „să vedeţi ce pramatie de om e şi ăsta”, aşa cum suna un comentariu de subsol.
Fonf: „… Am găsit pe Google articole semnate de domnul Tolontan şi de colegi de-ai săi… Am găsit 14 sau 15 bucăţi în 7 zile. Sunt jurnalist de investigaţie de 24 de ani şi nu am căşunat niciodată pe cineva în halul ăsta. Am scris un articol, două, trei, apoi am lăsat instituţiile statului să-şi facă treaba„.
Profundă gândire, excepţional ales verbul „a căşuna”, descrie cu graţie nivelul discursului profesional.
Altul, politician: „Eu îmi dau seama când Tolontan lucrează pe interes”.
Logica e imbatabilă aici.
***
Tolontan a pierdut Oscarul în faţa unei caracatiţe pentru că „vietatea” din România nu mai impresionează pe nimeni. Românii trăiesc cu ea, respiră cu ea, “înoată” cu ea, de ce ar deveni tentaculele ei respingătoare? Familii întregi şi clanuri de sportivi, armate de șoferi, secretare şi amante se hrănesc din ce produce caracatiţa.
Creatura marină este sensibilă și aproape umană, cea terestră este dezgustatoare, rapace și sălbatică. Tentaculele ei au construit reţele de jaf al banului public, de influenţă și putere, de bani și privilegii.
“Caracatiţa” despre care scrie Tolontan nu mai e „cool”, „trendy” şi nici „appealing”. Juriul a obosit.
Spre deosebire de „My Octopus Teacher”, unde caracatiţa este simbol, aspiraţie şi cunoaştere, caracatiţa descrisă de Tolontan înseamnă ani irosiţi în trai mizerabil, obişnuinţă cu răul şi compromisul cu noi înşine. Nu are în ea nimic cinematografic, iar publicul de afară are alte teme de reflecţie. Nici de caracatiţe nu suntem buni!
Primarii din caracatiţă, fără excepţie, au pus bazele sistemului de jaf al banului public, instalându-şi oameni de încredere la principalele „ţevi”: spitale, spaţii verzi, administraţia pieţelor şi a cimitirelor, achizitii publice, comisia de urbansim, poliţia locală. Este o schemă care a funcţionat cu succes în Italia anilor ’80’-’90’ .
Ca şi în Italia, caracatiţa s-a extins, interesele au crescut, iar liderii politici s-au folosit de lumea interlopă – să le zicem „sportivi”, „clanul sportivilor” – fie pentru a coordona şi strânge voturi, fie pentru a face tranzacţii imobiliare frauduloase (Berceni/Jilava etc).
Cartiere întregi au fost construite din bani obținuţi prin șantaj, proxenetism, cămătărie şi furt. Câteva “tentacule” cheie au fost recuperate de actualul primar (de exemplu, fostul şef al comisiei de urbanism, fostul şef adjunct al Poliţiei Capitalei). Fie din incompetenţă, fie din ticăloşie, procurorii s-au împiedicat de fiecare dată şi tentaculele s-au consolidat.
***
Incapabili să calculeze un simplu termen sau să depisteze fraude financiare din cauza lipsei de pregătire de specialitate, procurorilor le este mai la îndemână să facă dosare cu „căpăţâni mari atârnate la cingătoare” decât să muncească temeinic pentru probatorii solide. Una e să descăpăţânezi un „trofeu”, alta e să arestezi un interlop.
Primarii, fonfii, interlopii şi spuma mării sunt mai vizibili ca niciodată, iar tupeul lor este nemăsurat. Au ocupat terenul, iar in curănd vor deveni cetăţeni respectabili. Doar gramatica şi prostul gust îi mai trădează…
Lupta anticorupţie n-a speriat pe nimeni, a fost doar o ghioagă altoită în capul adversarilor politici, iar ideea de justiţie a fost compromisă total. Vor trece decenii până când sistemul îşi va recăpăta prestanţa şi credibilitatea.
Nivelul moral şi profesional al multor procurori, judecători şi avocati este atât de jos, încât, prin comparație, i-au făcut pe interlopi simpatici, pe politicieni morali şi inteligenţi, iar pe nevinovaţi victime. Cu toate acestea, filmele pe aceste teme sunt desuete, nu mai atrag pe nimeni, iar locul lor a fost luat de producţii uşurele gen TikTok. Sunt „funny” şi sunt despre nimic.
***
Societatea civilă din România a reuşit de multe ori să aibă voce şi conţinut. În ultimul timp însă, pare bolnavă, are “mască” la gură, albeaţă pe ochi şi mintea întunecată. Pare o moartă care învie la comandă. Dacă nu e despre Dragnea sau Kovesi, nimic nu e!
Tolontan nu e nici prea agreabil, nu are nici umor, uneori se ia prea în serios, iar doza de egocentrism pare pastila care îl motivează zilnic.
Dar nici de mediocri care să genereze plusvaloare n-am auzit. Toate acestea nu sunt motive suficiente pentru a-l da peste bord, peştilor, decât dacă eşti rechin.
În marea sulfuroasă a rechinilor şi a peştilor autohtoni, este unul dintre puţinii supravietuitori fără vestă de salvare. Şi mai este ceva. Sfânta şi milenara invidie; personală şi profesională.
Tolontan s-a descalificat pentru că reuşeşte să facă ceva într-un mediu complet infestat. El şi echipa pot produce uneori anticorpi pentru societate.
Mai mult, munca lor este apreciată şi afară, iar asta nu se iartă. Aşa îmi explic de ce câteva condeie şi minţi cultivate şi exersate, din generaţia noastră, tac mâlc, deşi ar fi putut reacţiona la toate curiozităţile „medicale” ale sistemului.
Există totuşi un „spectator” al filmului despre caracatiţa din România. În opinia mea, prin intervenţia sa publică a facut mai mult decât sublima, dar inexistenta solidaritate de breaslă.
Este un gest mai mult simbolic, trecut aproape neobservat. Declaraţia domnului Cristi Chivu, un foarte talentat fost fotbalist („Continuați, nu vă lăsaţi intimidaţi!”) face să roşească de ruşine zeci de redacţii şi să suplinească toate ropotele de aplauze pe care le-ar fi meritat Tolontan pentru “caracatiţele” lui necâştigătoare.
Aici, doar finalurile sunt identice: ca în filmul de Oscar, mă tem că și la suprafaţă vom ajunge să respectăm caracatiţa și tentaculele ei. De trăit, deja trăim cu ea.
Sergiu Toader
Christchurch, Noua Zeelandă, 26 mai 2021
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
CITIȚI ȘI:
