Etichetă: brădiceni

  • Un schizofrenic și-a atacat consătenii cu sabia, în pădure. Polițiștii l-au împușcat în picior, pentru a-l imobiliza

    În pădurea satului Brădiceni, comuna Peștișani, județul Gorj, au fost trase focuri de armă pentru dezarmarea și imobilizarea unui bărbat cu probleme psihice, care-i amenința pe cei din jur cu o sabie. Agresorul are 44 de ani și suferă de schizofrenie.

    Luni spre seară, Poliția Târgu-Jiu a fost sesizată că în satul Brădiceni, pe un câmp de la marginea pădurii, se află un bărbat care are o pușcă de vânătoare și o sabie.

    Polițiștii, însoțiți de paznicul de vânătoare, l-au găsit pe bărbat în pădure. Acesta a refuzat să arunce sabia și a încercat să atace paznicul de vânătoare și mașina acestuia, motiv pentru care individul a fost somat.

    Agresorul nu s-a supus somației, ci a devenit agresiv față de unul dintre polițiști, amenințând-ul cu sabia. Un alt polițist a tras două focuri de armă în plan vertical. Apoi, polițistul amenințat cu sabia a tras la picioare, împușcându-l în piciorul drept pe bărbatul violent.

    Acesta a fost dus la un spital din Târgu-Jiu, la 20 de kilometri de Brădiceni, pentru a primi îngrijiri în urma rănilor suferite prin împușcare.

    S-a întocmit dosar penal pentru ultraj și amenințare, cauza fiind preluată de Parchetul de pe lângă Judecatoria Municipiului Târgu-Jiu.

    Deși inițial s-a spus că ar fi vorba de un hoț de lemne, informația nu era adevărată. Bărbatul agitat era un sătean, Olivian Simion (44 de ani), divorțat, cunoscut cu probleme psihice. Acesta a fost diagnosticat de mai mulți ani cu schizofrenie, fiind lăsat în grija părinților săi, profesori pensionari, cu promisiunea că-și va lua zilnic tratamentul.

    Luni, bărbatul a avut una dintre crizele sale de schizofrenie, devenind violent. Și-a luat sabia cu care se mândrea pe Facebook (și cu care amenința deseori că taie capete), a plecat pe câmp, iar la pădure s-a întâlnit cu câțiva consăteni care participau la lucrări silvice. Amenințați cu sabia, aceștia au sunat la 112, așteptând să vină Poliția.

    La sosirea agenților, Olivian Simion avea asupra sa doar o almă albă (sabia), nu și o armă de foc, așa cum se auzise inițial. De altfel, el nu deține arme de foc.

    Olivian Simion are antecedente penale. Cu câțiva ani în urmă, într-o criză de nebunie, el a atacat și lovit un medic din Tg. Jiu chiar la spital, „pedepsindu-l” pentru că nu i-a pus diagnosticul pe care schizofrenicul îl dorea: leucemie. De altfel, acesta scria deseori pe Facebook că suferă de leucemie, ceea ce nu era adevărat.

    Olivian Simion are un profil de Facebook cu nume ciudat: Olivian Simion Efraim Osia Navi. Este una dintre multele identități pe care bărbatul și le-a asumat în ultimii ani.

    Brădiceni se află la un kilometru de Hobița, satul de baștină al marelui sculptor Constantin Brâncuși. Ambele sate fac parte, ca și altele cinci, din comuna Peștișani.

    La vesta de Brădiceni se află Hobița. La est – pădurea în care au avut loc evenimentele violente de luni

    Miruna Prejbeanu, purtătorul de cuvânt al IPJ Gorj:

    • “La fața locului au fost direcționați polițiști din cadrul Secției nr. 1 Poliție Rurală Târgu-Jiu, care au efectuat verificări în zona împădurită, fiind însoțiți de paznicul de vânătoare și apelant, context în care au depistat persoana în cauză, care nu s-a spus somațiilor de a arunca sabia, acesta încercând să atace paznicul de vânătoare, fără să-l lovească, cât și autovehiculul acestuia, fapt pentru care bărbatul a fost somat.”
    • „Acesta nu s-a supus somației, ci a devenit agresiv față de unul dintre agenții de poliție, amenințându-l cu sabia, fapt pentru care celălalt agent de poliție a executat două focuri de armă în plan vertical, iar agentul de poliție amenințat, văzând că pericolul este iminent asupra vieții și integrității sale corporale, a executat foc cu arma din dotare asupra bărbatului, în zona piciorului drept.”
    • „S-a procedat la identificarea bărbatului, de 44 de ani, din comuna Peștișani, acesta fiind transportat la spital pentru acordarea de îngrijiri medicale. La locul producerii evenimentului s-a deplasat echipa operativă constituită la nivelul IPJ Gorj, pentru efectuarea cercetării la fața locului, fiind întocmit dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de ultraj și amenințare, cauza fiind preluată de către Parchetul de pe lângă Judecatoria Municipiului Târgu-Jiu, pentru continuarea cercetărilor.”

    „Jonathan” Olivian Simion / Sursa foto: Twitter

  • Câine-Bun – Ziariștii

    Câine-Bun – Ziariștii

    Vineri seara m-am „încălzit” pentru Înviere: am fost la Prohod. Este seara în care, an de an, ne pomenim morții și participăm la slujba de coborâre a Mântuitorului în mormânt.

    Mi-am luat coșul cu pachețele, colivă, lumânări și tămâie și am ieșit pe uliță, apucând-o pe drumul bisericii. Câteva case mai încolo, mi-a ținut calea, dând din coadă, prietenul meu, Câine-Bun.

    I-am spus așa mai demult, pentru că, deși nu e al meu (chiar are un stăpân bun, care-i poartă de grijă și îi dă libertate), mă însoțește oriunde m-aș duce. Mă petrece din Brădiceni până la Frâncești, Peștișani sau Hobița. Și e un viteaz: s-ar bate cu toți câinii întâlniți în cale, convins fiind că astfel mă apără pe mine. E nevoie de fiecare dată să intervin între colții lui și cei ai inamicilor săi, la fel îndreptățiți și ei să-și apere teritoriul.

    Nu mușcă oameni, n-a mușcat niciodată. Într-o vară a mers cu mine sus, pe deal, să culegem prune-vinete și pere-cu-miezul-roșu. La întoarcere ne-au simțit câinii ciobanilor. M-au încolțit. Câine-Bun putea să fugă spre sat, să-și scape pielea, dar el a rămas lângă mine, să mă apere. Și m-a apărat, chiar dacă s-a ales cu câteva mușcături. Eu eram obișnuit să topesc furia câinilor ciobănești, o mai făcusem, îi potoleam din vorbe, ajungeam chiar să-i mângâi pe cap și să-i scarpin pe spinare. Tehnică specială, învățată în copilărie.

    El e Câine-Bun. Poza nu e făcută acum, într-o noapte de primăvară, ci anul trecut, într-o zi de vară

    De fiecare dată îi dau ceva de mâncare, iar el dă din coadă de cum mă vede. Așa și acum – tare s-a bucurat când m-a văzut cu coșul plin. Dar i-am explicat că pachetele din coș nu sunt pentru el.

    M-a însoțit, ca de obicei, până la destinație. Să tot fie vreo doi kilometri până la biserică. Și de data asta l-a atacat un dulău căruia îi încălcase teritoriul, un câine-lup destul de fioros. Cu greu i-am despărțit, dar nu s-a ajuns la mușcături, totul s-a oprit la mârâituri amenințătoare.

    S-a așezat la ușa bisericii și acolo a stat până la sfârșitul slujbei. Când am ieșit, după trei ore, m-a preluat bucuros, să mă conducă până acasă.

    Am refuzat să urc în mașina unui prieten, motivând că vreau să fac un pic de mișcare. N-am îndrăznit să-i spun adevărul: că nu pot să-l las singur pe Câine-Bun.

    Am pornit spre casă, spre miezul unei nopți frumoase. Câine-Bun mergea în dreapta mea, iar eu îi vorbeam și îl mângâiam pe cap. Ochii lui erau plini de mulțumire. Știa că, odată ajunși acasă, urma să-și primească recompensa: o bucată de pâine și un pumn de bobițe.

    Din spate tot veneau mașini, treceau pe lângă noi în viteză. După vreo jumătate de kilometru, una a oprit în dreptul nostru: era tanti Natalia, sora răposatului meu tată. M-a îndemnat să urc în mașină, să ajung mai repede acasă. I-am mulțumit și am spus că merg pe jos, ca să fac mișcare. Câine-Bun mă privea derutat: ce-o să fac?

    Tanti Natalia a insistat, eu am zis nu, ea „hai, urcă”, eu nu, și tot așa până când vreo trei mașini din spate au început să dea semne de nervozitate, nu aveau pe unde trece. Ca să deblochez situația, am urcat în mașina mătușii, iar în câteva minute eram acasă.

    Am pus coșul pe pridvor, am intrat în odaie, am băgat un lemn în sobă, dar nu aveam liniște: ce-o face acum Câine-Bun? Ce-o gândi el despre mine? M-a însoțit tot drumul, m-a așteptat trei ore la ușa bisericii, a suportat și răutățile unor oameni – „marș de-aici, potaie!” -, poate și vreo piatră zvârlită spre el, iar eu l-am abandonat pe drumul de întoarcere. Și îi promisesem ceva de mâncare…

    Gândurile astea nu-mi dădeau pace. Mi-am zis că a doua zi mă duc la el și-l recompensez cum se cuvine. Aveam o datorie. Mă sfredeleau ochii lui la despărțire, în care citeam dezamăgire. Cum am putut să-l las acolo, pe marginea drumului?!

    Nu-mi făceam griji în privința revenirii lui acasă, Câine-Bun are un GPS nemaipomenit, s-ar întoarce și de la Paris. Mereu găsește drumul de întoarcere. Dar în noaptea asta, din cauza mea, se culcă flămând…

    Nu, nu se poate! Mă duc să-i dau ceva de mâncare. Mă gândesc că o fi ajuns deja la casa lui (are o dexteritate formidabilă de a sări gardul). Și dacă n-a ajuns, o apuc pe drumul bisericii, să-l întâlnesc pe undeva…

    Îi pun mâncarea într-o pungă, mai multă decât de obicei (mă simt vinovat, trebuie să compensez cumva), traversez curtea, deschid poarta să ies în uliță și… e chiar el, Câine-Bun! Mă aștepta cuminte la poartă, așa cum mă așteptase la biserică. N-a lătrat, n-a făcut gălăgie, doar aștepta. Știa că voi ieși în întâmpinarea lui! Știa că lucrurile nu pot rămâne așa, cu abandonarea lui în drumul spre casă! Sau, mai degrabă, simțea…

    Nimic nu poate înlocui bucuria din ochii lui Câine-Bun. De cum m-a văzut, nu s-a repezit la mâncare, ci să mă ia în brațe, cum face de obicei. Să-mi spună cât de mult se bucură că mă vede. Uneori mă murdărește cu labele lui pline de țărână, dar nu-i bai – hainele se spală.

    L-am mângâiat îndelung, apoi l-am lăsat să-și devoreze recompensa, în liniștea nopții…

    Alte comentarii de GRIGORE CARTIANU:

  • Surpriza unei nopți de iarnă: zăpadă și viscol venite din senin

    Ziua de vineri, 22 februarie, a fost primăvăratică la Brădiceni. Soare frumos, grade multe, vreme potolită – nimic care să arate că, din punct de vedere calendaristic, suntem încă anotimpul rece.

    Cum nopțile sunt încă reci, făcui focul în sobă. Și mă afundai în lumea internetului, să citesc, să scriu, să editez. Pe la ora 10 seara sună telefonul: don Lorenzo Ciocăzanu. E tot în Gorj, am ajuns împreună de la București, azi-noapte, pe la miezul nopții. Ne despart vreo 30 de kilometri, el stă mai la vale, pe lângă Rovinari, eu sunt aici, în gura muntelui.

    „Gringo, tu vezi ce-i afară?!”

    Ce să fie afară? Tocmai intrasem în casă de vreo două ore, după ce mâncasem la masa din curte.

    „Zăpadă și viscol! Ninge de rupe!”

    O fi pe-acolo, pe la voi, îi zic eu. Aici e frumos, primăvară curată. Brădiceniul meu e pitit între dealuri – la răsărit dealul Arcanilor, la apus dealul Hobiței, iar la miazănoapte avem pavăza munților. Mâine terminăm de curățat grădina – via, pomii, tot.

    Nu-l ascultai să ies afară. Eram prea ocupat să recuperez cu scrisul, după o zi de alergătură. Și nici nu voiam să-mi întrerup tihna, tolănit pe canapea, în apropierea sobei…

    După vreo jumătate de oră, telefon de la București.

    „Tu vezi ce-i afară? ninge, viscolește, e urgie!”

    O fi la voi, acolo – zic eu, ușor arogant, de la adăpostul sobei și cu amintirea zilei frumoase care ne-a permis lucrul în grădină. Bucureștiul e în câmpie, mai aproape de ruși, aici suntem protejați de munți, de dealuri…

    Și-mi văzui de treburile mele. Dar spre miezu nopții mă ridicai, să mă dezmorțesc. Trăsei perdeaua, iar întunericul nopții mi se păru zdrobit de împărăția albă. Pusei ceva pe mine, îmi trăsei o pereche de bocanci, aprinsei becul din fața casei și dădui fuga afară. Cum deschisei ușa – incredibil! Așa ceva nu se poate! Atâta zăpadă venită din senin?!

    Intrai în stratul de omăt cu bocancii pe post de șenile. Zăpada are mai bine-o palmă! Iar niște curenți ștrengari fac rotocoale în aer, viscolind fulgii și mutându-i de colo-colo.

    Greu mă lăsai dus în casă! Rareori vezi ceva atât de spectaculos. Zăpada asta ne strică planurile gospodărești de sâmbătă, dar nu te poți supăra pe natură.

    Pe la voi, pe-acolo, cum vă ninge?