Aveam vreo 5-6 ani când, într-o bună zi, vrând să-i fac o surpriză tatălui meu, am intrat în biroul lui, care după părerea mea arăta foarte dezordonat, și am decis să-i fac curățenie.
Avea cărți peste tot: pe masă, pe jos, pe pervazul geamului, pe pat, pe noptieră, fotoliu, dar și multe manuscrise împrăștiate în toată camera.
Așa că am început curățenia. Am adunat toate cărțile pe care le-am găsit și le-am înghesuit în bibliotecă, iar hârtiile le-am pus grămadă unele peste altele și le-am aranjat într-un sertar de la masă. Apoi, gândindu-mă la cât de mult se va bucura, am șters praful peste tot, lăsându-i biroul într-o ordine desăvârșită.
Când s-a întors seara acasă, ardeam de nerăbdare să-i arăt surpriza. Dar, nu știu de ce, tata, în loc să se bucure, s-a întristat.
A început să-și caute manuscrisele, să scoată cărțile din bibliotecă și să le așeze înapoi pe masă.
Nedumerită, l-am întrebat de ce e supărat. La care, tata mi-a zis: „Doina, lucrez la o carte nouă, iar tu mi-ai făcut cea mai mare dezordine!”.
Nu l-am înțeles atunci. A trebuit să treacă foarte mulți ani ca să-mi dau seama că ordinea de pe masa unui scriitor e aceea pe care o lasă el însuși.
Fiindcă un poet, atât timp cât știe unde și-a lăsat o hârtie cu niște idei ori un început de articol, atât timp e ordine.
Astăzi, intru în biroul lui ca și în copilărie, doar că nu-i mai mut lucrurile. I le las așa cum le-a lăsat el. În speranța că într-o zi va intra din nou pe ușă și se va așeza la masa de scris, unde va compune un poem despre toate bucuriile și tristețile lumii. Iar eu, auzindu-i șoapta de după perete, îl voi aștepta să-și termine gândul și să mi-l citească, așa cum o făcea când eram copil.