Ermina Strutinschi, o tânără din Suceava care în ultimii 7 ani a locuit în Afganistan, a transmis un mesaj prin care își asigură prietenii și familia că se află în siguranță. Ea spune că nu are motive să părăsească țara transformată de talibani în Emirat Islamic.
Ermina Strutinschi locuiește în Kabul și este directorul filialei locale a International NGO Safety Organisation. În mesajul ei, redactat în limba engleză și într-o română precară, ea descrie capitala Afganistanului în termeni romantici, ca și cum n-ar exista niciun pericol după venirea talibanilor.
De la o frază la alta, Ermina Strutinschi se transformă într-o propagandistă a regimului taliban. În schimb, critică aprig Occidentul (pentru regimul de sancțiuni impus fundamentaliștilor islamici) și jignește grosolan presa internațională, inclusiv „publicații vestice reputabile” (a se citi: reputate), care practică un „jurnalism înfometat”!
În viziunea îngustă a sucevencei afganizate, presa occidentală este vinovată de toate relele din Afganistan, inclusiv de aducerea la putere a talibanilor (pe care doamna Strutinschi, totuși, n-o consideră a fi ceva rău). Bonus: și „haosul de la Aeroportul Internațional Hamid Karzai, în acest moment, se datorează reportajelor iresponsabile”.
Asta e bezna gândirii! Iar din această beznă n-au putut-o scoate dnici părinții săi, care și-au pierdut încrederea în capacitatea ei de a evalua realist o situație periculoasă. „Părinții mei sunt terifiați de această narativă unilaterală și au încetat să aibă încredere în abilitatea mea de a-mi aprecia mediul de operare, chiar dacă sunt de peste 7 ani în această țară și acest oraș”, scrie Ermina Strutinschi, care „uită” un amănunt esențial: în ultimii 7 ani, la Kabul nu erau talibanii, ci americanii!
Mesajul halucinant al Erminei Strutinschi
„Dragii mei,
Mulțumesc pentru urările de ziua mea. Într-adevăr, s-a dovedit să fie una memorabilă. Sunt în Kabul, în siguranță, și, în ciuda scenelor de groază filmate la aeroport pe care le vedeți pe ecranele voastre acum, orașul e în mare parte calm, și nu am niciun motiv să plec. Am trecut prin puncte de control Talibane fără probleme, chiar ca femeie și ca internațional. Am cumpărat legume în bazar, am vorbit cu negustori. Magazinele sunt deschise, electricitatea și telecomunicațiile funcționează. Nu am fost amenințată direct.
Ceea ce nu am nevoie de la voi e presiune cum ca ar trebui să plec – nu am cum la momentul acesta, din cauza situației de la aeroport, chiar dacă aș vrea, și nu vreau să plec, în primul rând. Sunt în siguranță.
Într-adevăr, situația este fluidă, șocantă pentru mulți, și multi afgani au îngrijorări legitime în privința propriei persoane. În mod tragic, comunitatea internațională, inclusiv unele ambasade vestice care erau privite de mulți prieteni afgani ca bastioane ale drepturilor omului și ale securității, au fugit. Câteva țări au impus un regim neanunțat de sancțiuni care va afecta civilii afgani cel mai mult, și nu noua administrație. Băncile, rezervele de bani pentru populație și situația economică în general sunt cea mai mare îngrijorare acum. Ce am nevoie de la voi e încredere în valoarea asistenței umanitare și de dezvoltare în Afganistan, și sustinere și răbdare pentru mine personal.
Pentru cei care lucrează în mass-media, trebuie să realizați că titluri ca «Infernul Afgan» și «Criză în Afganistan» sunt periculoase. Haosul de la Aeroportul Internațional Hamid Karzai, în acest moment, se datorează reportajelor iresponsabile, care sunt imediat preluate de presa afgană.
Într-o măsură cel puțin, Emiratul Islamic al Afganistanului (Talibanii) nu au câștigat militar, ci au invins într-o bătălie a narativelor. Asta a fost posibil datorită mass-media alarmiste, alimentată de o strategie vestică nefericită de a accelera «negocierile de pace» prin subminarea legitimității fostului guvern. Zvonurile se transformă în fapte prin jurnalism înfometat, și asta a inclus publicații vestice reputabile.
Uneori mă întreb, sincer, cum anumite articole au trecut printr-un proces editiorial. În mod semnificativ, aceste reportaje creează îngrijorări și presiune pe internaționalii rămași aici din partea familiilor și prietenilor de acasă.
Personal, am fost contactată de sute de persoane, care mi-au spus să plec și cum să plec – m-am chinuit să-mi amintesc cine sunt aceste persoane, în multe cazuri. Părinții mei sunt terifiați de această narativă unilaterală și au încetat să aibă încredere în abilitatea mea de a-mi aprecia mediul de operare, chiar dacă sunt de peste 7 ani în această țară și acest oraș, majoritatea timpului în afara unei baze militarizate și responsabila pentru propria siguranță și cea a angajaților mei.
Sunt disponibilă, în măsura în care timpul îmi permite și off the record, să vorbesc cu oricine din media.”