Momentul culminant al experienței sale în închisoare îl reprezintă momentul în care, intersectându-se cu doi deținuți pe care el îi arestase (de la care, acum, se aştepta la o reacție ostilă), aceştia i-au urat: „Să fii tare, comisare, să nu te lași! Baftă, comisare!”
Fragment din „Radiografia unei mârșăvii judiciare”
„Singura binecuvântare din fiecare celulă era televizorul. Ceilalți arestați văzuseră în zilele anterioare dezbaterile televizate despre «cazul Berbeceanu» și înțeleseseră ticăloșia a cărei victimă eram. Atunci când am fost băgat în camera lor, îmi știau deja povestea, m-au primit bine și m-au încurajat. Deoarece nu aveam de niciunele, unul dintre aceștia mi-a dat un pantalon de trening, altul mi-a oferit o bluză și un tricou pe care să le folosesc până primeam vizita soției.
Aceștia m-au primit la masa lor, împărțindu-și generoși cu mine alimentele, fructele, apa plată, cafeaua sau țigările, dându-mi împrumut o cartelă telefonică pentru a-mi putea anunța familia și avocații că fusesem transferat la București. Înainte de orice, toți erau oameni, arătându-se deosebit de sufletiști, empatici, săritori, amabili, dincolo de prezumtivele vinovății pentru care se aflau în acel loc.
Aflasem că, de fapt, trebuia să mă consider norocos pentru că am nimerit în acea celulă, întrucât arestul era supraaglomerat, iar în multe dintre celelalte celule se aflau arestați sănătoși alături de cei ce sufereau de boli cumplite, contagioase. Gradul de aglomerare nu permitea gardienilor o separare foarte temeinică a acestora; prin urmare, în arest, în orice moment, puteai să te îmbolnăvești, de exemplu, de TBC.
Colegii de cameră mă instruiseră să încerc să nu mă ating de niciun obiect din afara celulei, iar atunci când foloseam telefonul trebuia să curăț bine receptorul cu șervețele antibacteriologice. Îmi vorbeau despre camerele în care erau deținuții bolnavi de SIDA, despre celulele boschetarilor și cele ale drogaților. Adesea, noaptea, se puteau auzi urlete înfiorătoare de durere, iar colegii de celulă mi-au explicat că era vorba despre drogații intrați în sevraj, având dureri cumplite, generate de întreruperea bruscă a consumului de droguri (în special, heroină).
(…) În fiecare zi, în mod inevitabil, mă intersectam cu persoanele arestate la telefon, la frigider, la locul de fumat, peste tot. Erau încarcerați pentru toate genurile de infracțiuni, unii se aflau acolo de multe luni. Mă cunoșteau și aceștia din emisiunile TV, chiar îmi spuneau că în cele mai multe dintre camere «cazul Berbeceanu» era urmărit și dezbătut cu maxim interes.
Datorită lor nu mai cred nici în mitul potrivit căruia «polițiștii sunt condamnați la moarte» dacă sunt arestați.
Niciunul dintre aceștia nu mi-a adresat vreodată un cuvânt urât și nu m-a privit cu răutate. Mai mult, mă încurajau, îmi spuneau să nu cedez, să lupt până la capăt!
Îmi amintesc că atunci când s-a judecat recursul formulat de mine împotriva prelungirii arestării, mă aflam sub escortă la demisolul Înaltei Curți, așteptând să înceapă ședința de judecată, să fiu dus în boxa acuzaților. Fumam o țigară cu polițiștii din escortă, când a sosit o dubă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, din care au fost coborâți vreo 15-20 de deținuți. Aceștia urmau să fie duși în una dintre sălile de judecată, trebuind să treacă pe lângă noi. Nu știam de la care penitenciar fuseseră aduși, însă printre ei am recunoscut doi indivizi din Sibiu, arestați de mine în anii anteriori pentru infracțiuni comise cu violență. Mă recunoscuseră și ei. Polițiștii care-mi asigurau escorta, avertizați de mine, s-au panicat pe moment, temându-se pentru siguranța mea, și s-au interpus între mine și aceștia, formând un fel de scut. Ne-am relaxat cu toții când, trecând pe lângă mine, aceștia mi-au strigat:
— Să fii tare, comisare, să nu te lași! Baftă, comisare!”