În afacerea azilelor groazei din Ilfov avem de-a face cu o patologie a profitului de natură sângeroasă care nu putea avea loc fără o complicitate pe verticala puterii, afirmă psihiatrul Gabriel Diaconu într-un interviu acordat Aktual24.ro. Medicul, care este și consilier onorific al ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, spune că angajații din acele azile s-au putut purta în mod criminal cu bătrânii fără apărare pentru că au suferit o mutație morală știind că se bucură „de un halou de protecție” din partea „unui actor decizional” aflat „la vârful piramidei”.
Invocarea obsesivă a lui Dumnezeu în această poveste, de către cuplul Firea-Pandele, ține de o tulburare de tip narcisic, adică persoanele respective consideră că nu pot fi judecate de o instanță umană, ci doar de o zeitate asemenea lor, la fel de puternică.
Iar fuga de răspundere și victimizarea la care au recurs protagoniștii acestui oribil episod a avut loc pentru că, spune psihiatrul, întotdeauna „complicitatea vine la pachet cu lașitatea”.
A fost o schemă în care „cineva” s-a gândit că poate să facă valoare adăugată pe spinarea bătrânilor cu dizabilități care erau victimele perfecte, oameni pierduți în sistem, pe fondul unui aparat birocratic total paralizat și complet inept, după cum spune psihiatrul Gabriel Diaconu. Totul, pe fondul unui nepotism paralizant: „Bugetul nostru de stat suportă un aparat de copii de diverse vârste care sunt nepotul lui nu-știu-cine sau finul lui nu-știu-care și care ajung să mute hârtii dintr-un sertar într-altul în instituții care se ocupă de protecție socială, ei fiind complet inepți la așa ceva. Complet, complet inepți! Ei nu știu lege, nu știu proceduri, se duc acolo ca să-și atârne telefoanele într-un încărcător, când vine vremea să semneze hârtii, nimeni nu vrea să semneze, de teamă nu cumva să fie tras la răspundere”.
Aparenta pioșenie și invocarea faptelor caritabile nu trebuie să ne deruteze, spune medicul. Orice om, oricât de rău ar fi, simte o nevoie compulsivă de a-și spăla cumva păcatele. Și își construiește un ritual. Unii se spovedesc, alții fac donații și tot așa. Dar asta nu le schimbă firea și nici apetitul pentru a face rău. De fapt, ei au nevoie să se împace cu ei înșiși, ceea ce este tot o formă de narcisism: „În mintea oricărui persecutor se află o brumă de remușcare. Și drama oricărui persecutor, în general, este conviețuirea cu consecințele faptelor pe care le-a făcut cu discernământ. Și atunci, ce caută orice persecutor pe lumea asta este ceea ce noi numim în psihiatrie expiația. Sau albirea păcatelor. Sunt oameni care se duc și mărturisesc păcatele popii ca să plece ușurați de acolo, ca să continue să facă ce făceau și până atunci. Psihologic, pleacă din nevoia lor convulsivă de a-și păstra un cazier curat. Pentru că reparația conștiinței, fie ea și astfel de situații, este foarte importantă pentru un făptaș. El trebuie să trăiască cu el! Și ne întoarcem la narcisism. Este o nevoie narcisistică patologică, malignă, a oricărui criminal de a se putea uita în oglindă și să vadă de fapt un prinț șarmant”.