Bate un vânt ciudat dinspre Washington spre Kiev, ce pune în antiteză întreg efortul de război american de până acum. Dacă până nu demult discursurile Casei Albe și a Pentagonului cu privire la eventuale negocieri ale Kievului cu Moscova erau identice, apar nuanțe ce dau de gândit, în contextul războiului din Ucraina.
Recent, șeful Marelui Stat Major al Armatei SUA, Mark Milley, a spus că posibilitatea ca Ucraina să învingă complet Rusia pe câmpul de luptă e mică. Iarna aceasta, în opinia lui Milley, e un bun prilej pentru negocieri de pace între Rusia și Ucraina.
Generalul Mark Milley, șeful Marelui Stat Major al Armatei SUA. Sursa foto: www.bing.com
Acum, când Rusia e slăbită de recentele victorii ale armatei ucrainene și epuizată după lunile de război, generalul american crede că președintele Zelenski trebuie să profite de avantaj, obținând cei mai buni termeni pentru Ucraina.
Generalul Ben Hodges, fost comandant al US Army în Europa, a făcut notă discordantă la București, unde a spus că militarii ucraineni trebuie să intensifice lupta împotriva Rusiei lui Putin, mai ales acum, când sunt în avantaj tactic, datorită victoriilor obținute.
Generalul Ben Hodges, fost comandant al US Army în Europa. Sursa foto: www.bing.com
Rusia trebuie învinsă până la capăt, iar teritoriul Ucrainei, recuperat integral, a spus Hodges. Vladimir Putin și ceilalți vinovați pentru crimele de război din Ucraina fac obiectul cercetărilor Curții Penale Internaționale.
Cei din jurul dictatorului rus știu că vor pieri odată cu el, dacă nu fac nimic pentru a-l opri, crede generalul american, care a vorbit și despre războiul care se duce acum în interiorul Kremlinului, pentru putere și supraviețuirea după Putin. E rău să pierzi în Ucraina, dar e mai rău să pierzi în Rusia, a spus acesta.
De asemenea, generalul american Ben Hodges a subliniat că singurii care pot decide când și cum Ucraina va negocia cu Rusia sunt poporul ucrainean și președintele său. Oricine are altă opinie, nu înțelege istoria și faptul că Rusia și Putin vor pierde pe câmpul de luptă.
Militari ucraineni, pe frontul războiului cu Rusia. Sursa foto: www.bing.com
Ajutorul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat Ucrainei, de la începutul războiului până acum, este imens. Miliarde de dolari au ajuns la Kiev. Bani, armament, alimente, logistică și instruire, toate americane, au făcut armata ucraineană să reziste, iar Kievul să nu cadă după trei zile, așa cum Putin își dorea.
Renunțarea la sprijinirea Ucrainei și forțarea acesteia la negocieri cu dictatorul criminal de la Moscova ar însemna timp de fortificare pentru Rusia și, ulterior, dispariția poporului ucrainean, împotiva căruia Vladimir Putin se va arunca și mai înverșunat și revanșard.
Încetarea războiului din Ucraina acum ar aduce probleme mult mai mari pentru noi toți, într-un viitor apropiat. Nu doar Ucraina, dar și Europa vor fi angrenate într-un război nimicitor. Dacă vrem pace pentru noi, copiii și nepoții noștri, războiul din Ucraina trebuie să continue până la recuperarea întregului teritoriu ucrainean. La fel, ajutorul american pentru Kiev.
Lumea liberă dă măsura propriei libertăți și gândiri democratice nu doar în fața Rusiei lui Putin, ci și a Chinei, Iranului, Coreei de Nord și a altor regimuri iliberale și dictatoriale, care pândesc viclean, așteptându-și rândul în confruntarea cu valorile democrației.
În Ucraina se decide soarta lumii libere pentru mulți ani de acum înainte. De aceea, ajutorul Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Europei pentru Ucraina și lupta ei împotriva Rusiei lui Putin trebuie să continue. Orice altceva e un pact cu diavolul, o sinucidere colectivă.
Cum este posibil ca Germania să închidă toate centralele nucleare și să se abandoneze în brațele Rusiei lui Putin, iar Franța să anunțe recent că mai construieste 14 în regim de urgență? Fractură de imaginație și lipsă de viziune comună în varful UE, cu Rusia rânjind din umbră și manipulând prețurile în creștere continuă.
Vizita janică a lui Emmanuel Macron la Moscova a avut un efect rapid și tulburător exact acolo unde nu se aștepta nimeni: liderul francez, îngrozit de atitudinea și planurile rudimentare ale lui Putin, a decis imediat că Franța (dar și Europa) nu se poate baza pe Rusia ca furnizor de materie primă pentru energie. Ai putea zice și că este posibil ca lucrurile să fi stat invers: Macron luase decizia, dar avea nevoie de o logică argumentare.
La doar două zile de la ciudata întâlnire, Franța dă cu tifla uriașei benzinării-stat Rusia și anunță că se concentrează către independența energetică totală prin construirea de urgență a unor noi centrale nucleare. Buuum! Furați de imaginația iminentului război, nimeni nu observă grozăvia; știrea trece aproape nebăgată în seamă.
Imediat, îți pui problema germană: speriați de accidentul Fukushima, furați de vălul soluțiilor la problemele climatice, nemții, prin visătoarea (câteodată) Angela Merkel, anunțau în 2011 că închid de urgență toate centralele nucleare și se bazează pe livrările de gaze din Rusia, mai ales că planurile Nord Stream 2 erau palpabile.
S-a mai scris despre decizia bizară a Germaniei de a închide deja reactoarele de la Brokdorf, Grohnde și Gundremmingen C, operate de E.ON și RWE, după 35 de ani de funcționare, dar și despre planurile pentru ultimele trei: Isar 2, Emsland și Neckarwestheim II, care vor fi scoase din circuit până la sfârșitul lui 2022. Nu voi insista pe subiect, pentru că aceasta nu este o analiză despre energie, dar voi sublinia consecințele acestei decizii și ale altora la fel de toxice.
Sub pretextul migrării către energia verde, dar cu coșmarul unui posibil accident devastator, cu imaginația stimulată de catastrofa de la Fukushima, Angela Merkel a luat una dintre deciziile care vor marca viitorul Germaniei și al UE în perioada următoare. Decizia a fost anunțată inițial de ministrul Guido Westerwelle tocmai pentru a testa răspunsul inițial al opiniei publice germane. Angela avea stofă de supraviețuitor și asta s-a văzut bine în cei 16 ani de cancelar. Nu a fost singura decizie toxică luată de Merkel în decursul (prea) lungii sale domnii: rămâne de pomină încapațânarea aproape prostească prin care Germania a invitat practic milioane de musulmani să emigreze în direcția ei.
Și aici există, bineînțeles, un pretext care sună bine, umanitar, însa rezultatul este unul catastrofal și îl putem vedea astazi clar: numai în 2015 au intrat in Germania, oficial, 890.000 de imigranți.
Și iată cum un conducător bun, care a condus țara bine, care a făcut foarte multe lucruri bune, a ajuns – în special din cauza unui mandat prea lung – să ia decizii monumental greșite pentru viitorul țării sale. Decizii cu care UE și întreaga planetă se spală pe cap în zilele noastre. Orașe sau măcar cartiere întregi din Germania sunt sufocate de imigranți neintegrabili, autocratul Erdogan ajungând chiar să-i îndemne pe turcii musulmani din Germania să facă mulți copii și să colonizeze efectiv țara. Siguranța oamenilor a scăzut dramatic, iar teama de terorism a crescut exponențial, ca să nu vorbim de costurile incredibile ale țării cu o asemenea migrație în masă.
Angela Merkel, Vladimir Putin și labradorul cu care dictatorul rus a primit-o la Mosviva, în 2007
Legi neadaptate la secolul XXI au permis o „domnie” prea lungă, iar Merkel nu a rezistat tentației de a privi cu naivitate și insuficiență analiza critică spre viitor. Și asta i se poate reproșa masiv atâta vreme cât cancelarul german avea la dispoziție și analiști mai puțin visători în jurul său.
De pildă, lui Vladimir Putin i-au strălucit ochii încă de la anunțul din 2011 făcut de Merkel despre închiderea centralelor nucleare. Și-a dat seama imediat că va putea manipula măcar parțial cea mai influentă țară din UE. S-a „jurat pe roșu” în limba germană că poate fi un partener constant, fidel și de încredere. Nemților, cărora le place să audă ce-și doresc, le-a sunat bine.
Șiret, pentru a-i cânta în strună lui Merkel și a valida „analizele” ei (care favorizau indirect și postura de principal furnizor de gaze al Rusiei către Germania), Vladimir Putin joacă un teatru ieftin și, în 2011, „impresionat” de evenimentele de la Fukushima, „solicită și el, intern, o analiză a viitorului sectorului nuclear din Rusia”.
„Apocalipsă”, urlă presa îngăduitoare din Germania! „Apocalipsă”, răspunde cea de la Moscova, „vă ajutăm noi să fiți în siguranță”.
Ce circ ieftin ! Aveți aici articolul publicat acum 11 ani de Hotnewspe această temă. Cât de prost sau măcar cât de naiv să fii să crezi în sinceritatea lui Putin, chiar și în 2011? Putin primise cadou de ziua sa, la împlinirea vârstei de 54 de ani, pe 7 octombrie 2006, vestea asasinării jurnalistei incomode Anna Politkovskaia. Cadou de ziua sa, a dictatorului de la Kremlin! Tu, cititorule exigent, ce ai primit cadou la ultima ta aniversare? Să nu credeți cumva că de la înalțimea postului de cancelar al Germaniei a existat vreodată vreun dubiu în legătură cu cine a comandat asasinatul.
Cu un cinism înfiorător, Putin avea să declare după moartea Annei Politkovskaia, despre dezvăluirile monumentale ale acesteia: „Jurnaliștii ar trebui să știe – în orice caz, experții înțeleg foarte bine – că influența ei asupra vieții politice din Rusia a fost extrem de nesemnificativă”. Nici măcar asta nu a lămurit-o pe Merkel cu cine negociază viitorul energentic al Germaniei.
Să nu credeți cumva că până in 2011, dar si ulterior, Putin fusese în pericol de a fi sanctificat: Boris Nemțov (2006), Alexandr Litvinenko (2006), jurnalistul Mihail Bekețov (2008), avocatul Stanislav Markelov (2009), jurnalista Anastasia Baburova de la „Novaia Gazeta” (2009), Natalia Estemirova (2009), magnatul Boris Berezovski – „sinucis” la Londra (2013) sau actorul-opozant Alexei Davotcenko (2014), toți constituiau cazuri cu victime despre care Angela Merkel avea informații solide. Și obiceiul lui Putin de a-și asasina criticii a continuat până azi.
Cu toate astea, Angela Merkel a decis să abandoneze energetic și pe termen lung Germania în brațele Rusiei lui Putin. Greu de înțeles, nu-i așa? Azi e greu de priceput, dar la vremea respectivă lucrurile se desfășurau pas cu pas. Erau totuși clare și atunci apucăturile lui Vladimir Putin și ale Rusiei în general, dar Merkel a decis să se uite în altă parte.
Evident, rezultatul „analizei” despre viitorul energiei nucleare în Rusia, cerut de Putin, nu a mai fost niciodată făcut public. Îl putem ghici lejer având în vedere importanța Rosatom, înființată chiar de Vladimir Putin (!!!) în 2007, și disperarea de a vinde în continuare reactoare nucleare chiar unor țări din UE (Ungaria, de pildă). Delirant, nu-i așa?
Astăzi, dacă mă întreabă cineva în biserică despre „ultima țară care ar abandona energia ieftină nucleară”, aș răspunde instinctiv: Rusia lui Putin!
Sintetizat, aș spune că lipsa de viziune a Angelei Merkel a fost evidentă, toleranță cu miros de indulgență parfumată și flambată „à la Ribentropp-Molotov”, chestie care s-a dovedit cinică, toxică și care a trădat definitiv atât pretextele care sunau frumos, dar mai ales valorile Uniunii Europene, expuse emfatic de către liderii germani. Că la discursuri se pricep toți!
Angela Merkel nu s-a oprit la a se încăpățâna pe subiectul renunțării la energia nucleară, ci și-a căutat imediat parteneri și aliați pentru aceste visătoare idei. Așa s-a ajuns la o confruntare dură între un bloc filo-german (cu vise rusești) binevoitor și indulgent cu Putin și cu Rusia (Germania, Austria, Spania, Danemarca, Luxemburg) contra statelor mai pragmatice care – sub acest aspect – dau de înțeles că au învățat ceva din istorie (Franța, Polonia, Ungaria, la care putem adăuga opoziția acerbă a SUA față de Nord Stream 2).
Care este lecția pentru România
Trebuiesc finalizate toate reactoarele de la Cernavodă. Cu orice preț, de către stat, pentru români, fără intermediari și șmecheri infiltrați.
Energia ieftină a lor, combinată cu cea produsă de Hidroelectrica, trebuie dată cetățenilor României, și nu oferită la export pentru speculă! Astăzi, Hidroelectrica vinde megawatt-ul pe piața spot cu 1.000% profit, iar oamenilor li se dublează facturile. Pentru această orgie economică, contactați Guvernul PNL-PSD!
Germania, Austria, Olanda sau Spania NU sunt referințe pentru România când vine vorba de pericolul rusesc Din contră.
În materie de securitate nu există decât un singur reper pentru noi: SUA (fără lideri ca Trump!). Ifosele și angoasele francezilor, de pildă, aliatul important cu cea mai mare rată de capitulare din istoria imediată, nu valorează nimic pentru România. Macron tot bate câmpii despre armata UE. Aiureli!
Prostia și ticăloșia liderilor nu au legătură cu naționalitatea. Da, unele sisteme ale țărilor democratice importante corectează ulterior gafele acestor lideri, și asta e important de știut, dar mitul că pașaportul colorat altfel oferă automat inteligență, viziune și integritate este un basm. A nu se traduce prin „Capul sus, liderii noștri nesăbuiți sunt la fel ca ai lor!”. Nu! În plus, ai noștri sunt și rudimentari.
Nu mai alimentați de la Lukoil sau Gaƶprom, nu mai cumpărați produse rusești! Orice prosperitate a Rusiei mărește tentația împotriva României, iar profitul rusesc poate deveni invers proporțional cu libertatea noastră.
Inevitabilul se întâmplă: renunțarea celei mai puternice economii din UE la energia atomică ieftină a contribuit masiv (însă numai după finalizarea Nord Stream 2) la creșterea explozivă a prețurilor – evident, totul sub atenta manipulare a Gazprom și a (din nou) câștigătorului Vladimir Putin.
Trecerea de la energia atomică la cea verde se putea face și fără ca UE să îngrașe imperialismul rus
A venit momentul să ne punem câteva întrebări.
Oare de când un accident nuclear în Europa este considerat „pericol” doar pe teritoriul țării unde se întâmplă accidentul?
Care e logica prin care Germania anunță o asfel de initiațivă fără o dezbatere largă în UE și o sincronizare pe măsura subiectului?
Cum se poate ca tu, Germania, să închizi toată energia atomică ieftină, să îngrași până la saturație militară cotropitorul (istoric vorbind) rus, iar Franța, peste granița cu tine, să aibă 56 de reactoare nucleare? Catastrofa de la Cernobâl, de exemplu, a afectat în primul rând Belarus, iar Fukushima – Oceanul Pacific.
Și o întrebare foarte românească: voi, cei care luați asemenea decizii (de tipul celei nemțești în privința centralelor nucleare), sunteti proști, ticăloși sau o combinație imposibil de detectat?
Faptul că Nord Stream 2 așteaptă doar să fie deschis, momentul ales al exploziei prețurilor, împletirea aproape browniană a prostiei cu incompetența, cu lipsa de viziune, cu rezerve mici de gaze la nivel UE, cu trădare, cu ticăloșie, cu dorința de speculă a multora (inclusiv intern), cu șpaga și corupția, dar și cu șantajul de stat rusesc, completată cu niște fanfaroni politici atât de jalnici încât au liberalizat prețurile la gaz și electricitate în cel mai prost moment posibil, toate au generat situația energetică grea la nivel de UE, dar și îngrozitoare, catastrolafă la nivelul țării noastre.
Pentru ce au făcut guvernanții, oamenii ar trebui să iasă în stradă și să schimbe Guvernul și Parlamentul. La noi e însă liniște, ne uităm că sunt creșteri (mai mici) de prețuri și la alții. Pentru că așa suntem noi: când alții fac prostii, noi ținem morțis să-i consolăm, dovedindu-le că se poate mai rău.
Adevărul e ca Macron a plecat îngrozit de la Moscova. Putin l-a convins în câteva ore să ia decizii în sensul construirii unei securitati energetice în direcția opusă complet Rusiei: construcția a până la 14 noi centrale nucleare și abandonarea gazului.
Ca picanterie năucitoare, rușii îi ceruseră președintelui francez (ce tupeu!) să-i facă test PCR înaintea întâlnirii cu Putin, dar Macron, realizand ridicolul, a avut inspirația să-l refuze: nu se întâlnea Dumnezeu cu un pământean amărât. Rezultatul a fost o masă luuuuungă, de 6 metri, deasupra căreia sunetul circula lent, greoi și fără rezultat.
Parodie după întâlnirea Putin – Macron: Cina cea de taină de la Kremlin
Timp de mai multe ore, Surdul mincinos și Mutul cu gândul la propriul calendar electoral au mimat comunicarea. Frumoasă e și comparația cu vizita lui Olaf Scholz, câteva zile mai târziu. Supus aceleiași absurde pretenții (un fel de „descalță-te la ușă!”), cancelarul german a refuzat și el predarea ADN-ului său către dictatorul rus, dar a acceptat umil un test PCR făcut în prezența personalului medical rus.
Exemplul e superb, comparația este elocventă. EXACT asta este diferența dintre toleranța și cinismul german fată de Putin și normalitatea relației atunci când vine vorba de (prea) eternul, periculosul și veșnic mincinosul partener.
Să nu uităm: atunci când toată lumea se gândea cum să ajute Ucraina să-și apere teritoriul (nu altceva), Germania se remarca prin a trimite 5.000 de căști de protecție. Primarul Kiev-ului, fostul boxer Vitali Klitschko, a avut o replică memorabilă, întrebându-se public dacă „data viitoare ne vor trimite perne?”.
Apropo, nonșalanța cu care se discută azi despre reflexul de a minți al lui Vladimir Putin este tulburătoare și aproape dezarmantă.
Putin, Erdogan, Orban
De ce nu-l izolează UE si SUA complet?
Pentru că există Viktor Orban, care visează să pună mâna, cumva, pe Transilvania și Nordcarpatia ucraineană.
Pentru că există Erdogan, care și-ar dori Armenia, Crimeea tătară și renașterea Imperiului Otoman.
Pentru că există lideri germani care și-ar dori ca națiunea lor s-o ducă bine chiar și ignorând principii și valori aclamate anterior.
Pentru că există Boris englezul, care vrea să-și salveze scaunul de lider mincinos al Europei Occidentale jucând rolul intransigentului față de Rusia.
Pentru că există o Europă îmbuibată, leneșă și prea lentă în a reacționa la probleme grave.
Și pentru că există 75 de milioane de americani care cred sincer că le-a fost furat votul și li s-a nedreptățit clovnul cu nume de Cartoon Network, individ care s-a dovedit a fi nu numai pionul perfect al rușilor la conducerea Americii, dar și cel mai nefericit personaj ajuns vreodată lider mic al unei țări mari. Ever!
Putin rânjește din umbră ca o vrăjitoare sinistră, înfigându-și și mai adânc unghiile-i murdare de sângele criticilor săi în trupul Ucrainei. Singura diferență dintre dorința de libertate a tinerilor ucraineni și a celor români este că primii s-au născut cu blestemul de a fi câteva sute de kilometri mai aproape de Rusia. Altceva, nimic.
Putin o să anunțe, imediat după invazia parțială, o creștere a volumului de gaze către șantajabila UE (dacă nu o fi primit deja asigurări de la Scholz că va deschide de urgență Nord Stream 2), iar multe dintre păcate îi vor fi șterse, așa cum au fost amnistiate nemțește și crimele sale împotriva jurnaliștilor și a opozanților.
UE se trezește încet-încet, realizând că a pariat nemțește pe calul necâștigător, și demarează discuții despre viitorul gazului în Europa, discuții care ar fi trebuit avute cu peste 10 ani in urmă.
La aproape 20 de ani distanță, ca un adevărat oracol, tot ce a scris Anna Politkovskaia despre Putin s-a adeverit. Dar, exact ca și cu Hitler în 1939, problema nu e că nu sunt semne suficiente, ci că nu le citește cine trebuie.
O pagină neagră a istoriei României este Pogromul de la Iași. Inițiat de mareșalul Ion Antonescu și aplicat de autoritățile locale, timp de trei zile, între 27 și 30 iunie 1941, au fost uciși 13. 299 de evrei ieșeni. Crima organizată devenise politică antisemită de stat.
Autoritățile române, Poliție, Jandarmerie și Siguranța Statului, cu concursul unei părți a locuitorilor orașului, au comis crime și jafuri asupra evreilor din Iași. Mii dintre aceștia, majoritatea bărbați, au fost uciși în casele lor și pe stradă, alte mii au fost arestați și duși la sediul Chesturii.
Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul Pogromului. Sursa foto: Google
Evreii care au supraviețuit masacrului de la Chestură, au fost duși la gară, jefuiți și bătuți, apoi înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic.Trenurile morții au circulat cu viteză redusă între Iași și Podul Iloaiei sau Călărași. Vagoanele au fost transformate în camere de gazare ambulante, podelele fiind căptușite cu bălegar și var nestins. Gazele emanate și căldura verii toride, lipsa de apă și hrană, au dus la moartea majorității captivilor. În total, au fost uciși 13. 299 de evrei.
Pogromul de la Iași – Trenurile morții – deschiderea ușilor vagoanelor. Sursa foto: Google
La 80 de ani de la Pogromul de la Iași, manifestări comemorative au fost organizate între 28 și 30 iunie 2021. Agenda a cuprins evenimente culturale, ştiinţifice şi religioase. Alături de autorități locale ieșene, au fost prezenți ambasadorii Israelului, Franţei, Germaniei şi Elveţiei, împuterniciţi ai Ambasadelor Statelor Unite ale Americii şi Regatului Unit al Marii Britanii.
De asemenea, au luat parte directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului, „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, prim-rabinul României, Rafael Schaffer, fostul preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. O prezență excepțională a constituit-o Michael Cernea, unul dintre puținii supraviețuitori încă în viață ai Pogromului de la Iași.
Comemorarea a 80 de ani de la Pogromul de la Iași, Galerie Foto:
Marșul Vieții, organizat anual la Iași, în memoria victimelor Pogromului. Foto: Paul Palencsar Moment comemorativ, în Cimitirul Evreiesc din Iași. Foto: Paul Palencsar Printre participanți, David Saranga, ambasadorul Israelului în România. Foto: Paul Palencsar Aspect din Cimitirul Evreiesc din Iași. Foto: Paul Palencsar Depunere de coroane, în memoria celor 13. 299 de evrei uciși în Pogromul de la Iași. Foto: Paul Palencsar Coroane, la monumentul memorial dedicat victimelor Pogromului de la Iași. Foto: Paul Palencsar Michael Cernea, unul dintre ultimii supraviețuitori în viață ai Pogromului de la Iași, prezent la Comemorare. Foto: Paul Palencsar Inaugurarea Muzeului Pogromului, în sediul fostei Chesturi din Iași. Foto: Paul Palencsar Michael Cernea, primind titlul de Cetățean de Onoare al orașului Iași. Foto: Paul Palencsar
Cei doi avocați tocmiți de Călin Anton Constantin Popescu Tăriceanu (69 de ani), pentru a-l apăra în fața gravelor acuzații de corupție pe care i le aduce DNA, în dosarul „Marciu”, au multe elemente în comun.
Tudor Chiuariu (44 de ani) și Tudorel Toader (61 de ani) provin de la Iași, au fost „crescuți” și lansați în politică de Relu Fenechiu, au fost propulsați în Guvernul României de C. A. C. P. Tăriceanu și susținuți de PSD, au avut o agendă pro-infractori, au intrat în conflict cu președintele României și cu instituțiile europene, au fost susținuți de Antena 3.
10 asemănări între Tudor Chiuariu și Tudorel Toader
1. Provin din „școala de la Iași”. Au fost lansați în politică de pușcăriașul Relu Fenechiu.
2. Au fost numiți în fruntea Ministerului Justiției la propunerea și cu susținerea lui C. A. C. P. Tăriceanu.
3. Au avut susținere politică din partea PSD: Chiuariu în Guvernul Tăriceanu 2 (2007-2008), Toader în guvernele Grindeanu, Tudose și Dăncilă (2017-2019).
4. Ca miniștri, au avut o agendă pro-infractori, cu accent spre pro-corupți.
5. Au oprit reformele din Justiție, aducând restaurația.
6. Au intrat în conflict cu instituțiile europene care verifică reformele din Justiția română.
7. Au intrat în conflict cu președintele României (Chiuariu cu Băsescu, Toader cu Iohannis).
8. Au lovit în simbolurile anti-corupție ale vremii (Chiuariu în Monica Macovei, Toader în Codruța Kovesi), contribuind la îndepărtarea lor din funcțiile publice. Și-au creat, astfel, imaginea de „siniștri ai Justiției”.
9. Au fost susținuți puternic de televiziunile de propagandă ale „Ciumei Roșii” (în principal, Antena 3).
10. Îl apără, ca avocați, pe fostul lor protector politic, C. A. C. P. Tăriceanu.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
În ziua de 21 aprilie 2021, la inițiativa lui Jean-Pierre Fabre-Bernadac (ofițer în rezervă, în vârstă de 70 de ani), este semnată și dată publicității o scrisoare-apel – „Pentru o întoarecere a onoarei și datoriei în rândul conducătorilor noștri” -, adresată președintelui Emmanuel Macron, miniștrilor și parlamentarilor.
Documentul este semnat de 20 de generali, 100 de ofițeri superiori și câteva mii de militari de diferite grade inferioare.
Franța este afectată de o serioasă criză politică și economică, provocată de pandemia Covid-19. În luna aprilie, țara s-a confruntat cu un al treilea val de pandemie, care a obligat Guvernul să aplice măsuri severe de carantină: restricții de circulație, închiderea școlilor și a unor magazine considerate a fi neesențiale pentru aprovizionarea populației, interdicția de părăsire a locuințelor după ora 19.00 etc.
Franța a înregistrat un număr de aproximativ 5,6 milioane de cazuri de infectare cu noul coronavirus, din care peste 100.000 de decese.
Inevitabil, democrația din Franța a fost afectată și supusă unui intens asediu din partea atât a cetățenilor nemulțumiți de măsurile sanitare severe aplicate de Guvern, cât și a extremiștilor de toate culorile – de la cei de Stânga anarhistă la cei de Dreapta militaristă –, care sunt mereu pregătiți să profite de criza societății democratice.
Situația din Franța nu este singulară. În aproape toate statele membre ale Uniunii Europene, precum și în alte state din comunitatea Lumii Libere (SUA, Canada, Australia etc.), cu diferite proporții și rezultate, grupările extremiste – fie anti-capitaliste, fie naționaliste – au câștigat teren.
În România, criza provocată de pandemia Covid-19 a favorizat apariția formațiunii politice naționaliste AUR și intrarea acesteia în Parlamentul României, în urma alegerilor parlamentare din decembrie 2020.
Scrisoarea Militarilor Francezi reprezintă o mostră definitorie pentru naționalismul anti-european și enclavizat, această fantomă care bântuie națiunile europene.
Arsenalul propagandistic al militarilor naționaliști francezi: vorbe mari, sforăitoare, ideologie inspirată din extremismul de Dreapta și amenințări cu „războiul civil”
Scrisoarea-apel semnată de militarii naționaliști francezi este infestată de o frazeologie ce se dorește a fi un apel eroic la „Onoare și Patrie”. Semnatarii consideră că onoarea lor „constă în denunțarea dezintegrării care ne lovește patria”.
Care este conținutul acestei „dezintegrări”? În viziunea autorilor, „dezintegrarea” este provocată, în primul rând, de „anti-rasismul care este afișat cu un singur scop: să creeze pe solul Franței neliniște, chiar ură între comunități”. Susținătorii anti-rasismului „disprețuiesc țara noastră, tradițiile, cultura ei și vor s-o vadă dizolvându-se prin eliminarea trecutului și a istoriei sale”, consideră militarii naționaliști semnatari ai documentului.
În al doilea rând, „dezintegrarea” Franței este provocată „de islamism și de hoardele suburbane”, efectul fiind „comploturi împotriva națiunii pentru a transforma teritorii (ale Republicii – n. red.) supuse dogmelor contrare Constituției noastre”.
În al treilea rând, „dezintegrarea” ar fi provocată pentru că „ura are prioritate față de frățietate, în timpul demonstrațiilor în care puterea folosește Poliția ca mandatar și țapi ispășitori în fața francezilor în veste galbene care-și exprimă disperarea”. Altfel spus, forțele de ordine refuză să fraternizeze cu protestatarii din vestita grupare a „Vestelor Galbene” (un conglomerat politic populist, cu diferite orientări extremiste, fie de Stânga, fie de Dreapta), „în timp ce persoane mascate și cu glugă jefuiesc afacerile și amenință” membrii forțelor de ordine.
În fața acestei situații deplorabile – intenționat zugrăvită în tonuri apocaliptice – în care zace Republica Franceză, semnatarii scrisorii-apel avertizează că ei, ca „slujitori ai Națiunii, întotdeauna gata să-și asume sacrificii, așa cum cere statutul militar”, nu pot fi spectatori pasivi.
Jean-Pierre Fabre-Bernadac, ofițer rezervist
Care este „oferta” militarilor naționaliști francezi? Ei atenționează că „este imperativ ca cei care conduc Franța să găsească curajul de a eradica aceste pericole, iar pentru a face acest lucru, este adesea suficient să aplici legile existente fără slăbiciune”. În caz contrar, dacă „laxitatea (politicienilor) va continua să se răspândească inexorabil în societate, aceasta va provoca, în cele din urmă, o explozie și intervenția tovarășilor noștri activi (militari – n. red.) într-o periculoasă misiune, cu scopul de a ne proteja valorile civilizaționale și de a ne proteja compatrioții pe teritoriul național”. Mai direct spus, „periculoasa misiune de salvare a valorilor etc.” este o lovitură de stat militară, care ar aduce la conducerea țării o juntă militară menită să salveze Franța de anti-rasism, de prezența concetățenilor francezi de religie islamică, dar și de sistemul capitalist împotriva căruia au protestat vehement și violent „Vestele Galbene”.
În finalul aberației, militarii naționaliști francezi renunță la orice politețuri și amenință direct cu războiul civil: „După cum putem vedea, nu mai este timp să amânați; altfel, mâine, războiul civil va pune capăt acestui haos în creștere, iar decesele, pentru care veți purta responsabilitatea, vor fi în număr de mii”.
De remarcat faptul că scrisoarea-apel a fost comunicată publicului într-o zi cu valoare de simbol: 21 aprilie. La această dată s-au împlinit 60 de ani de la lovitura de stat eșuată, organizată de un grup de generali în retragere (Maurice Challe, Edmond Jouhaud, André Zeller și Raul Salan) și îndreptată împotriva președintelui Franței, Charles de Gaulle. Puciul s-a desfășurat în perioada 21-26 aprilie 1061 și a eșuat ca urmare a unui magistral discurs rostit de De Gaulle la posturile naționale de radio și TV. Istoria a notat că președintele a câștigat „războiul tranzistorului” pentru că discursul său, transmis pe unde radio, i-a determinat pe militarii rebeli să renunțe la puci și să se predea Armatei Franceze.
Reacții la scrisoarea-apel a militarilor naționaliști
Principalul beneficiar al acțiunii militarilor naționaliști este Marine Le Pen, lidera extremei drepte din Franța. Aceasta a reacționat însă cu prudență: i-a invitat pe militari să i se alăture, să susțină programul ei politic pentru alegerile prezidențiale din 2022, dar i-a avertizat că ea nu sprijină ideea organizării unei lovituri de stat militare, considerând că soluția la problemele cu care se confruntă Franța este utilizarea mecanismelor democratice. Într-un gest de captare a bunăvoinței militarilor naționaliști, Marine Le Pen a negat că scrisoarea ar conține o amenințare cu lovitura de stat.
Stânga radicală din Franța a reacționat cu duritate prin vocea liderului ei, Jean-Luc Mélenchon, care a cerut vehement ca semnatarii scrisorii-apel să fie deferiți urgent Justiției. O reacție previzibilă, având în vedere faptul că textul scrisorii, deși îndreptat către inamicul comun – clasa politică aflată la conducerea Franței –, exprimă valori ale ideologiei de extremă Dreapta, în conflict natural cu ideologia de extremă Stânga.
Guvernul Franței a reacționat prin vocea ministrului Apărării, doamna Florence Parly, care a anunțat că militarii semnatari ai scrisorii-apel vor fi sancționați conform regulamentelor militare în vigoare. Conform legislației din Franța, cadrelor militare active și în rezervă le este interzis să-și exprime în public opiniile despre religie și politică.
Generalul François Lecointre, șeful Statului Major al Armatei Franceze, s-a declarat „absolut revoltat și șocat” și a anunțat declanșarea unei proceduri excepționale, la solicitarea ministrului Apărării. Generalii semnatari vor fi deferiți unui Consiliu Militar Superior, iar la final, președintele Republicii va emite un decret de excludere a acestora din rândul corpului de ofițeri ai Armatei Franceze.
Un sondaj realizat de „Harris Interactive” pentru postul de televiziune La Chaîne Info, arată că:
58% dintre francezi aprobă acţiunea militarilor;
49% consideră că „Armata trebuie să intervină pentru a restabili siguranța publică fără să aştepte vreun ordin”;
45% dintre francezi cred că „Franţa va cunoaşte curând un război civil”.
Naționalismul – o boală mortală de care națiunile Europei refuză să se vindece
Scandalul Scrisorii Militarilor Francezi are loc pe fondul intensificării luptei politice dintre cei doi principali candidați la alegerile prezidențiale care se vor organiza în Franța anul viitor: Emmanuel Macron și Marine Le Pen. Din această persectivă, s-ar putea spune că respectivul scandal cu iz naționalist-extremist este doar un episod din această luptă.
Totuși, aceasta ar fi o concluzie superficială.
Textul scrisorii-apel, numărul surprinzător de mare de militari francezi care l-au semnat (peste 8.000!) și simpatia puternică de care se bucură inițiatorii în rândul cetățenilor francezi exprimă realitatea unei crize profunde în care se află democrația din Franța. O criză specifică însă nu doar societății franceze, ci și multor altor state membre ale Uniunii Europene (inclusiv României!) .
Sistemul democratic al Uniunii Europene plătește tot mai scump excesul de „vitamine pentru democrație” cu care a forțat națiunile europene să se hrănească în ultimul deceniu: implementarea tot mai agresivă a politicilor de gen; transferul masiv de populații străine (imigranții) pe teritoriile statelor membre, însoțit de eșecul integrării acestora în sistemul valorilor democratice europene; secularizarea agresivă și aproape eliminarea Bisericii Creștine din dezbaterea publică; birocratizarea excesivă a mecanismelor Uniunii Europene; tentativele de rescriere abuzivă a Istoriei Națiunilor Europene într-o „cheie” neomarxistă etc.
Toate aceste erori au fost comise în numele Democrației Europene. În ciuda tuturor așteptărilor mai mult decât optimiste, de data asta „plus” cu „plus” (măsurile, politicile publice prin care s-a crezut că Democrația va fi întărită, extinsă!) oferă ca rezultat „minus”.
Constatăm în rândul națiunilor Europei Unite un „minus” grav în ceea ce privește aderența la Democrație. Națiunile membre ale UE lasă impresia că s-au săturat de mecanismele administrative lente, birocratice și defel „eroice” ale Democrației.
Europenii solicită reacții imediate pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, mai ales în aceste vremuri în care umanitatea este pusă în pericol de pandemia Covid-19.
Birocrația Uniunii Europene s-a dovedit a fi incapabilă să ofere o astfel de reacție atât în confruntarea cu pandemia Covid-19, dar și în general, atunci când a fost chemată să rezolve problemele cetățenilor europeni.
Mai mult, europenii nu se mai simt reprezentați de mecanismele politice ale acestei Uniuni. De exemplu, ce să mai înțeleagă cetățenii europeni din eficiența și reprezentativitatea acestor mecanisme, atunci când Parlamentul European, în ianuarie 2021, a considerat necesar să discute „Strategia pentru egalitatea de gen 2020-2025”, în timp ce europenii erau loviți din plin de efectele grave provocate de pandemie – boală, decese, restricții sanitare, falimente, șomaj etc.? Evident, nimeni nu poate nega necesitatea adoptării unei strategii cu privire la egalitatea de gen. Totuși, când casa îți arde în flăcări, prioritatea zero este să stingi incendiul. Restul problemelor pot să mai aștepte…
Dincolo de aspectul practic imediat, criza Democrației din Uniunea Europeană are și o dimensiune ideologică. Politicienii europeni din vremurile noastre au refuzat testamentul democrat-creștin al Părinților Fondatori ai Europei Unite și, implicit, au negat, direct sau indirect, cele trei rădăcini ale Civilizației Europene: Filosofia Greciei Antice, Dreptul Roman și Tradiția Iudeo-Creștină.
În locul acestor valori, ei nu au reușit să așeze ceva trainic. Multiculturalismul pe care l-au promovat este infestat de agresivitatea minorităților de tot felul față de cultura și credințele majorității. Secularismul agresiv îndepărtează un aliat foarte valoros pentru Uniunea Europeană în realizarea idealului unității europene – Biserica Creștină – și nu reușește să aducă pacea socială. Dimpotrivă, extremismul islamist asediază cu putere atât comunitățile cetățenilor europeni de religie musulmană, cât și securitatea statelor membre ale UE.
Toate aceste realități și probabil încă multe altele, pe care le regăsim în teritoriile Uniunii Europene, oferă adepților naționalismului extremist o prețioasă „muniție de război”.
Sub acoperirea mincinoasei lozinci „Pentru o Europă a Națiunilor!”, naționaliștii pregătesc, de fapt, distrugerea unității europene. Capacitatea de seducție a naționalismului – care părea total pierdută, în urmă cu aproximativ 20 de ani – este tot mai mare. Europenii nu se mai obosesc să dezbată, să perfecționeze mecanismele Democrației, să participe la agora Cetății europene. Ei nu se mai simt reprezentați de conducătorii acestei Cetăți și, fapt mult mai grav, ei nu se mai simt cetățeni ai Cetății Europei Unite.
Soluția oferită de naționaliști este seducătoare: „Nu tu ești responsabil pentru relele ce se întâmplă în Cetatea ta, ci străinul venit din depărtări pe capul nostru și care ne infestează locul natal! Nu tu ești responsabil pentru faptele politicienilor pe care i-ai ales, fără prea mult discernământ, să conducă Cetatea, ci ei sunt vinovați pentru că sunt trădători vânduți străinilor! Nu tu ești responsabil pentru prea puțina bunăstare pe care ai obținut-o prin munca ta, poate insuficientă, ci companiile străinilor care te exploatează și care îți jefuiesc Cetatea! Tu nu ești un om ca oricare alt om de pe planeta asta, cu bune și cu rele, ci ești membru al unei națiuni mărețe, alese de Dumnezeu, cu un trecut eroic, o națiune care nu se poate manifesta în toată splendoarea ei din cauza conspirațiilor oculte îndreptate împotriva ei de dușmanii Țării!”.
Astfel de vorbe mari seduc mințile slabe și neinstruite, atunci când sunt folosite inteligent și viclean de politicienii naționaliști. Naționalismul – cândva o etapă necesară în evoluția umanității –, însoțindu-se cu rasismul, xenofobia, homofobia și alte extreme, a provocat milioane de victime în secolul XX, fiind la originea unor crime oribile, culminând cu Holocaustul.
În luptă cu valurile de pandemie Covid-19, Uniunea Europeană va fi obligată, în curând, să-și asume un al doilea front – cel împotriva fantomei naționalismului care bântuie tot mai agresiv mintea și sufletul națiunilor Europei Unite.
Dacă această fantomă va câștiga, pandemia Covid-19 ni se va părea o joacă de copii față de haosul în care naționalismul va arunca Europa noastră…
