Autor: Gheorghe Postelnicu

La începutul acestui an, am invitat cadrele didactice de pretutindeni să ia parte la ancheta jurnalistică ”Școala de astăzi: lumini și umbre”, trimițând corespondențele pe adresa revistei ”Întrezăriri”. Invitația s-a făcut în mai multe rânduri, pe o cunoscută rețea de socializare frecventată de dascălii români. Rezultatul? Zero opinii exprimate!

Este un adevăr axiomatic, afirmat sub diferite forme, că dăscălia constituie cea mai frumoasă meserie, egalată – prin profunzimea trăirilor – de actorie. Învățătorul și teologul întruchipează întrutotul o parte din ideile timpului lor. Așa se și explică de ce, în anumite perioade istorice, au asimilat idei progresiste sau extremiste. Altfel cum ar putea fi justificată simpatia unor profesori de istorie și teologi de azi, exprimată prin promovare media, pentru legionarism, șovinism și antisemitism, pentru paseism, dacism, putinism?!

Învățătorul și preotul poartă întreaga răspundere a dezvăluirii, cu claritate, a binelui și a răului, a frumosului și a urâtului, a adevărului și a minciunii. Învățătorul și preotul pot fi cei care armonizează cu pulsul vieții prin delicate atingeri de suflet. Ei sunt, cum ar spune poetul, „zidiri de raze”. Ei nu au voie, din motive personale, să se supere pe societate. Ce s-ar întâmpla dacă un medic, din aceeași pornire, ar lovi în societate, tăind cu bisturiul alături sau recomandând un medicament nociv?

Am observat – în grupul de rude și de prieteni – o atitudine ostilă, de dispreț a elevilor față de cadrele didactice și față de școală. Unii dascăli din viața noastră școlară meritau micul nostru dispreț, pentru că erau obtuzi (în felul domnișoarei Cucu), nedrepți, vizibil oportuniști, dar aceștia erau puțini la număr.

– Advertisement –

În familia țărănească în care am crescut, nu era permis să exprimăm păreri negative despre dascălii noștri. Învățătorul și preotul erau de neatins și nu cred că această atitudine ne-a făcut rău. Mai târziu, după terminarea studiilor, am putut ieși din strâmtoare și să avem propriile păreri.

După 1990 s-au propus modele școlare occidentale, dar noii părinți nu au crescut în Occident, au gene educative est-europene, ei le știu pe toate din naștere, sunt supraoameni pentru că pot scrie tâmpenii sau își pot pune imaginea propriului chip prelucrată de inteligența artificială pe rețelele de socializare, disprețuind valoarea și adevărul. Să nu le spună cineva că n-au dreptate întotdeauna sau că au scris greșit un cuvânt, pentru că iau foc. Nu le ajungi cu prăjina la nas. De ce? Fiindcă au tot timpul în mână un telefon de câteva sute de euro.

Într-un chestionar recent adresat părinților unor elevi de gimnaziu, la întrebarea ”Ce așteptați de la școală?”, răspunsul, într-o formă sau alta, a fost: ”Vreau ca fiul sau fiica mea să nu-mi spună într-o zi că nu se mai duce la cursuri deoarece îi stresează sau îi sperie. Doresc să întâlnesc, atunci când vin de la serviciu, un copil fericit”. 

– Advertisement –

Învățarea este sufocată și de tot felul de activități colaterale, cu generice pompoase, săptămâni peste săptămâni de relaxare, în care se uită de tabla înmulțirii și de lectură, activități pentru care conducerea școlii și cadrele didactice primesc puncte în întrecerea autohtonă de formare a omului nou semianalfabet.

În acest cadru, vă propun și eu un Top 5 cărți recomandate pentru lectură:

• ”Jocul cu mărgele de sticlă” (Hermann Hesse)
• ”Cel mai iubit dintre pământeni” (Marin Preda)
• ”Enigma Otiliei” (George Călinescu)
• ”Maestrul și Margareta” (Mihail Bulgakov)
• ”Ciuma” (Albert Camus).

DE ACELAȘI AUTOR:

* Martiri ai închisorilor comuniste: Ion Caraion (2)

* Martiri ai închisorilor comuniste: Vasile Voiculescu, părăsit de prieteni

* Martiri ai închisorilor comuniste: Nicolae Steinhardt

* Comici ai micului ecran

* Lupta de clasă și lupta cu cititul

* Lupta PSD cu umbra

* Era mai bine înainte!

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

GRIGORE CARTIANU: Lecția USR pentru PNL

ADRIAN PAPAHAGI: Ce apocalipsă de patriotism!

CRISTIAN GHINEA: Este Trump un Sulla al republicii americane sau un furuncul trecător?

CRISTIAN PĂUN: PSD ține cu poporu’

CLAUDIU NĂSUI: Cetățean român, firmă europeană

SORIN BOCANCEA: Amurgul zeilor

BOGDAN GLĂVAN: Raționalizarea carburanților

PAUL PALENCSAR: Haznaua și-a făcut datoria

MIHAI RĂZVAN MORARU: Proiectul economic al lui Grindeanu: să apere hoția!

MARIE-COSETTE HANGANU: Simion nu mai mizează pe Trump, îl așteaptă pe Vance. 5 motive ale „năpârlirii” sale

VLADIMIR MUNTEANU: Miercurea Trădării – asasinarea democrației ca ritual. Nicușor Dan a trădat precum Iuda

DANA HERING: Și totuși, guru va face benzina un leu! Colonelu’ e de acord

VITALIE COJOCARI: Cârtița lui Trump

MATEI UDREA: De aici venim: de la 50 de dolari!

ANDREI COLȚEA: Europa ajunge la antipozi. De ce ar trebui să ne pese

VASILE POPOVICI: Formidabila victorie a lui Trump

DOINA DABIJA: Cugetul înfumurat

FLORIN BURTA: Reorganizarea administrativ-teritorială a României poate schimba paradigma politică?

DANIEL UNCU: Răfuiala TV-securiștilor

ALECU RENIȚĂ: Genocidul comis împotriva Basarabiei – să fie recunoscut oficial!

CRISTIAN HUBALI: Văcuța de muls la care să nu te duci niciodată=

– Advertisement –

Sentința de condamnare la moarte a poetului Ion Caraion i-a fost adusă la cunoștință, în februarie 1959, de anchetatorul Bistran, în timpul nopții, în curtea închisorii.

Întrebat dacă e convins că deținutul e vinovat cu ceva, Bistran a răspuns cu cinism:

– Măi, Caraion, de fapt tu n-ai făcut nimic. Dovezile noastre… știi și tu cum sunt dovezile, dar ești mai necesar pentru noi aici, în închisoare, sau mort, decât afară…

Scena i-a fost povestită lui Marin Preda, care a inclus-o, ca și pe altele, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, avându-l ca erou pe Victor Petrini, un profesor de filozofie, imaginea în oglindă a lui Ion Caraion.

– Advertisement –

Ion Caraion a fost condamnat la moarte printr-o decizie luată acolo sus, în conducerea comunisto-securistă.

Marin Preda i-a luat apărarea cât a putut, în lumea literară, dar mai sus nu putea, pentru că avea și el probleme – Securitatea îl considera „un element dușmănos”.

Până la moartea sa suspectă la Centrul de creație literară de la Mogoșoaia, în 1980, Marin Preda n-a știut că Ion Caraion – victima regimului comunist – l-a turnat la Securitate vârtos și cu talent. După ani de tortură, fostul deținut politic făcuse pactul cu diavolul.

– Advertisement –

Cei mai în vârstă știu, cei mai tineri se miră aflând despre justiția comunistă făcută după principiul leninist „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Crede cineva că dacă în prezent s-ar instaura o dictatură așa-zis „suveranistă”, am fi feriți de asemenea pericole? Cu tradiționalele și remarcabilele excepții, serviciile de informații, Jandarmeria, justiția, autoritățile locale (mai ales cele numite, nu alese) ar forma o forță aservită dictaturii suveraniste, cu model moscovit și belarus. Privilegiile lor ar fi atât de mari, încât ar acționa după principiul ”n-am mamă, n-am tată”.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Martiri ai închisorilor comuniste: Ion Caraion (1)

* Martiri ai închisorilor comuniste: Vasile Voiculescu, părăsit de prieteni

* Martiri ai închisorilor comuniste: Nicolae Steinhardt

* Comici ai micului ecran

* Lupta de clasă și lupta cu cititul

* Lupta PSD cu umbra

* Era mai bine înainte!

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

GRIGORE CARTIANU: Lecția USR pentru PNL

ADRIAN PAPAHAGI: Ce apocalipsă de patriotism!

CRISTIAN GHINEA: Este Trump un Sulla al republicii americane sau un furuncul trecător?

CRISTIAN PĂUN: PSD ține cu poporu’

CLAUDIU NĂSUI: Cetățean român, firmă europeană

SORIN BOCANCEA: Amurgul zeilor

BOGDAN GLĂVAN: Raționalizarea carburanților

PAUL PALENCSAR: Haznaua și-a făcut datoria

MIHAI RĂZVAN MORARU: Proiectul economic al lui Grindeanu: să apere hoția!

MARIE-COSETTE HANGANU: Simion nu mai mizează pe Trump, îl așteaptă pe Vance. 5 motive ale „năpârlirii” sale

VLADIMIR MUNTEANU: Miercurea Trădării – asasinarea democrației ca ritual. Nicușor Dan a trădat precum Iuda

DANA HERING: Și totuși, guru va face benzina un leu! Colonelu’ e de acord

VITALIE COJOCARI: Cârtița lui Trump

MATEI UDREA: De aici venim: de la 50 de dolari!

ANDREI COLȚEA: Europa ajunge la antipozi. De ce ar trebui să ne pese

VASILE POPOVICI: Formidabila victorie a lui Trump

DOINA DABIJA: Cugetul înfumurat

FLORIN BURTA: O părere despre opinia părerologilor

DANIEL UNCU: Răfuiala TV-securiștilor

ALECU RENIȚĂ: Genocidul comis împotriva Basarabiei – să fie recunoscut oficial!

CRISTIAN HUBALI: Văcuța de muls la care să nu te duci niciodată=

– Advertisement –

În redacția „Scînteii” și a săptămânalului „Scînteia tineretului”, tânărul scriitor Ion Caraion – născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (actualul Viperești), județul Buzău – i-a cunoscut pe mai toți membrii Comitetului Central al PCR, de la Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe-Gheorghiu Dej la Chivu Stoica, Iosif și Liuba Chișinevski, Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș, Vasile Luca, Teoharie Georgescu.

”Nu prea aveai – din punct de vedere intelectual, fără nicio exagerare – ce cântări. Uman, erau modești și le stătea bine așa! Vorbeau cu respect, salutau (la început!). În toamna lui 1944. Pe măsură ce timpul trecea, ei au devenit mai aroganți, mai scorțoși, mai nesimțiți, tremurau molateci în fața rușilor, ridicau mult prea deplasat tonul în fața noastră, te învățau ce ei nu știau, n-aveau simțul proporțiilor, se aplaudau singuri, porniseră să dea porunci – ei, cărora li se poruncea de la Moscova ca la ultimii argați. Erau când grețoși de slugarnici, când repulsivi de aroganți, uitaseră de unde veneau, uitaseră ce fuseseră, uitau între ce limite li se încadra persoana fără personalitate. Îi descopereai întotdeauna cruzi, brutali, ignoranți, canalii, vindicativi, inspirau milă, distanțare și motiv de adâncă reflexie. Nimerisem în mijlocul unei bande” (manuscrisul ”Ultima bolgie”).

Tânărul jurnalist a fost arestat de pe stradă, în august 1950, în centrul Capitalei, lângă Cișmigiu. Avea 27 de ani. Amintirile sale despre prima detenție, la minele de plumb și cupru din Maramureș, sunt dramatice, evocate în volumul „O pată de sânge intelectual. Ion Caraion, povestea vieții”, pe care l-am publicat la Editura Miron, în 2023.

Tortură, suplicii morale, presiuni ucigașe, autoînvinuiri smulse prin drogare și amenințări. În cuprinsul cererii de demisie din funcția de secretar de redacție al săptămânalului „Scînteia tineretului”,  a scris că „nu-i altceva comunismul decât cauza care a generat apariția fascismului” și că ”puterile occidentale învingătoare au comis la sfârșitul războiului grava, impardonabila eroare de a distruge efectul unui rău, fascismul, în timp ce lăsa neatinsă cauza răului, adică exact ceea ce se cheamă și ceea ce este comunismul, pericolul comunist”.

– Advertisement –

Acesta, cât și cele două articole supărătoare despre criza culturii și criza omului, publicate în ”Jurnalul de dimineață”, ca și editarea revistei internaționale de avangardă AGORA – publicație învinuită de argații proletcultismului de cosmopolitism și antisemitism –, toate și multe altele au condus la prima arestare. La proces nu s-a amintit de ele, procurorii născocind alte acuzații: instigare și uneltire!

Eliberat în septembrie 1954, Ion Caraion – pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu – a fost în permanență urmărit, reținut, anchetat, percheziționat, până la a doua arestare (1958-1964). Procesele erau formale. Sentințele fuseseră hotărâte cu multă vreme înainte, de Securitate. Pentru fiecare deținut politic se cerea pedeapsa maximă. Ion Caraion chiar a fost condamnat la moarte, dar a fost grațiat în 1964, cu un preț greu: acceptarea colaborării cu Securitatea și compunerea, cu talent, a unor delațiuni despre lumea literară (Marin Preda, Nicolae Steinhardt etc.).

Ion Caraion și-a trăit ultimii cinci ani din viață în exil, murind în Elveția, la Lausanne, pe 21 iulie 1986. Un cancer galopant l-a răpus la 63 de ani.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Martiri ai închisorilor comuniste: Vasile Voiculescu, părăsit de prieteni

* Martiri ai închisorilor comuniste: Nicolae Steinhardt

* Comici ai micului ecran

* Lupta de clasă și lupta cu cititul

* Lupta PSD cu umbra

* Era mai bine înainte!

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

GRIGORE CARTIANU: Lecția USR pentru PNL

ADRIAN PAPAHAGI: Ce apocalipsă de patriotism!

CRISTIAN GHINEA: Este Trump un Sulla al republicii americane sau un furuncul trecător?

CRISTIAN PĂUN: PSD ține cu poporu’

CLAUDIU NĂSUI: Cetățean român, firmă europeană

SORIN BOCANCEA: Amurgul zeilor

BOGDAN GLĂVAN: Raționalizarea carburanților

PAUL PALENCSAR: Haznaua și-a făcut datoria

MIHAI RĂZVAN MORARU: Proiectul economic al lui Grindeanu: să apere hoția!

MARIE-COSETTE HANGANU: Simion nu mai mizează pe Trump, îl așteaptă pe Vance. 5 motive ale „năpârlirii” sale

VLADIMIR MUNTEANU: Va pierde România războiul pentru justiție și securitate națională?

DANA HERING: Și totuși, guru va face benzina un leu! Colonelu’ e de acord

VITALIE COJOCARI: Cârtița lui Trump

MATEI UDREA: De aici venim: de la 50 de dolari!

ANDREI COLȚEA: Europa ajunge la antipozi. De ce ar trebui să ne pese

VASILE POPOVICI: Formidabila victorie a lui Trump

DOINA DABIJA: Cugetul înfumurat

FLORIN BURTA: Călina – videochatista care a zăpăcit România pe rețeaua DobiTok

DANIEL UNCU: Răfuiala TV-securiștilor

ALECU RENIȚĂ: Genocidul comis împotriva Basarabiei – să fie recunoscut oficial!

CRISTIAN HUBALI: Văcuța de muls la care să nu te duci niciodată=

– Advertisement –

După atâtea amenințări cu ieșirea de la guvernare, când vorbește gura fără el, gânditorul-conducător al PSD a fixat și un termen: 20 aprilie. Oamenii lucizi din partid, cum este primarul Buzăului, sunt ignorați de junta aflată la conducere. Totuși, poate că până la data fatidică domnul Leagăn va fi luat la întrebări în dosarul Autoritatea Rutieră Română și va fi preocupat să-și scape pielea…

În teritoriu – cum le place activiștilor politici să spună –, sute și sute de primării din țară, conduse de PSD-iști, au început numeroase lucrări de canalizare, aducție de apă, terenuri de sport, construcții de tot felul, cele mai multe imposibil de terminat vreodată.

Autoritățile locale au fost silite de conducerea centrală să proiecteze aceste lucrări ca o răzbunare pe primul-ministru, crezând că în acest fel îl strâng cu ușa. Dar, în lipsa lor de intuiție politică, n-au prevăzut criza mondială a combustibilului, a energiei în general, conflictele militare, lipsa mondială a banilor.

Comportându-se ca domnul Goe pe peronul gării, care striga „De ce nu vine? Eu vreau să vină!” (trenul), istericii social-democrați țipă în Parlament și la televiziunile pe care le furajează: „Să vină banii! De ce nu vin?”. Dar banii pentru investiții inutile nu vor veni nicicând. Mormanele de pământ excavat în satele patriei pot schimba hărțile geografice și atât, iar mult-iubitul program Anghel Saligny va deveni o amintire și o Fata Morgana pentru conducerea PSD.

– Advertisement –

Acești comici ai micului ecran spun că pot da, în acest moment, și un prim-ministru, în locul celui care nu râde la glumele lor. Cine să fie? Olguța sau Olguțul? Zamfir sau Cuțu-Birlic? Ori mediocritățile absolute de la agricultură, energie, justiție?

DE ACELAȘI AUTOR:

* Martiri ai închisorilor comuniste: Vasile Voiculescu, părăsit de prieteni

* Martiri ai închisorilor comuniste: Nicolae Steinhardt

* Lupta de clasă și lupta cu cititul

* Lupta PSD cu umbra

* Cauza cauzelor deasupra deasuprelor

* Era mai bine înainte!

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Într-o scrisoare din 24 martie 1990, Radu Voiculescu i-a relatat lui Alexandru Oproescu, directorul Bibliotecii judeţene din Buzău, strădaniile sale şi ale fratelui său de a-l scoate din închisoare pe tatăl lor, scriitorul Vasile Voiculescu (deținut între 1958 şi 1962, după ce fusese arestat la 74 de ani), precum şi refuzul, nepăsarea sau neputinţa confraţilor literari la care au apelat.

După o vizită la Mihail Sadoveanu, marele povestitor, clarificat ideologic, le-a transmis la telefon că „nu poate face nimic”, fiindcă a fost informat că Voiculescu e vinovat! Aşa a decis, cu o grabă suspectă, greoiul francmason proletcultist.

Zaharia Stancu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Capitală, i-a comunicat lui Radu, prin secretara sa, că este foarte afectat de situaţie, dar nu-i poate primi pe fiii poetului arestat şi nici nu poate interveni pe lângă autorităţi. „Doctorul Vasile Voiculescu n-a făcut niciodată niciun fel de politică, aş spune că politica nu l-a interesat niciodată”, nota plin de curaj bardul de la Salcia (Teleorman), la 8 ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului martir. De bună seamă, Zaharia Stancu nu putea merge desculţ prin cenuşa imperiului ţarist…

Până şi monumentalul Tudor Arghezi, intrat de cinci ani în atmosfera culturală marxist-leninistă, făcut academician, trimis urgent la Moscova, onorat cu Premiul de Stat şi devenit deputat în Marea Adunare Naţională, s-a ascuns, dându-se plecat ba la Sinaia, ba la Mărţişor.

– Advertisement –

Când tânărul Baruţu fusese arestat pentru „tipografie clandestină şi tipărirea de manifeste anticomuniste”, Arghezi a venit la Voiculescu şi l-a întrebat ce-i de făcut. Medicul l-a sfătuit: „Scrie pentru ei!”, ceea ce olteanul din Târgu Cărbuneşti a şi făcut (conform lui Radu Voiculescu, confirmat de dr. Petre Dumitru, prezent la întâlnire).

Ion Marin Sadoveanu tocmai suferea de angină pectorală şi nu putea coborî din pat.

Margul Sperber şi Oscar Walter Cisek, pe care bunul doctor îi ajutase în timpul prigoanei antisemite, au recunoscut că nici ei nu stau prea bine politic şi că nu şi-ar risca libertatea.

– Advertisement –

Nici acasă la Geo Bogza n-au avut mai mult noroc, reporterul meridianelor sovietice tocmai fiind suspect de… variolă.

Ca să ajungă la preşedintele Uniunii Scriitorilor, Radu a vorbit mai întâi la telefon cu fostul coleg de liceu, Ion Vitner, profesor la Universitate, şi au mers împreună la Mihai Beniuc. Acesta a cerut câteva zile ca să afle despre ce este vorba. Pentru autenticitate deplină, redăm confruntarea verbală dintre Radu Voiculescu şi răsfăţatul poet ardelean.

„«Dar tata a făcut deja un an şi ceva de închisoare… şi-ar putea să-l elibereze, mai ales că la vârsta lui o condamnare la câţiva ani înseamnă condamnare la moarte. În loc de închisoare, să-i dea o detenţie la o mănăstire, cu un pat, o masă, hârtie şi creion, căci tata se mulţumeşte cu puţin şi poate duce o viaţă austeră!». La care nu ştiu ce mi-a răspuns, dar m-a iritat şi atunci i-am spus: «Condamnarea lui Voiculescu înseamnă scoaterea lui din literatura română; şi chiar dacă subiectul este religios, totuşi limba lui reprezintă o valoare… Şi Lenin ne învaţă să luăm de la burghezi ce este bun şi să aruncăm ce este rău». Atunci cred că i-am spus că dacă-l condamnă vor crea un hiatus în literatura română. S-a enervat şi mi-a spus: «Eu nu l-am cunoscut bine pe Voiculescu… şi de câte ori l-am solicitat, nu a vrut să colaboreze. Încercaţi la confraţii lui care l-au cunoscut mai bine!». Şi cu asta, discuţia s-a terminat. A treia oară când m-am dus la el nu a vrut să mă mai primească”.

Aşa simţea „Inima bătrânului Vezuviu” (1957), declarând că „Partidul ne-a-nvăţat” (1954). Era recunoscut în epocă egotismul poetului vaticinar, care se credea termenul-cheie al universului literar. Unicul…

După revenirea lui Vasile Voiculescu din închisoare, fiul i-a povestit indignat prin ce situaţii a trecut. Venind vorba de Beniuc, tatăl l-a potolit, apreciind generos că era un scriitor de talent.

La insistenţa scriitorului englez cu vederi de stânga Graham Greene (1904-1991) – „Puterea şi gloria” (1940), „Ministerul groazei” (1943), „Miezul lucrurilor” (1948), „Americanul liniştit” (1955), „Omul nostru din Havana” (1958) –, care a vizitat România în 1960, Beniuc s-a interesat de soarta lui Noica. „De cazul lui poate nu m-aş fi intersat, având în vedere că nici nu era membru al Uniunii Scriitorilor şi nu avusese vreo legătură cu mine”. Cinism… Totuşi, „marele Beniuc” s-a interesat şi „organele” i-au spus că deţinutul Constantin Noica „nu vrea să cedeze”. A fost sfătuit să se comporte ca şi când nu primise scrisoarea lui Graham Greene.

În memoriile sale, Beniuc a recunoscut că perioada 1947-1957 a fost „nu tocmai plăcută”, fiind mulţi scriitori arestaţi „pentru acţiuni care mie totdeauna mi-au rămas necunoscute”. Cei ca el visau să schimbe faţa culturii române fără reperele Voiculescu, Noica, Blaga, fără învăţaţii teologi din mănăstiri şi universităţi.

Faima tribunului din Munţii Apuseni s-a sufocat în voma excesivului cult al personalităţii sale artistice. Prezentat la modul superlativ în manualele şcolare, cu texte de un activism exaltat, a fost dispreţuit şi luat în râs de generaţii întregi de tineri. Fiecare pasăre pe limba ei piere.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Martiri ai închisorilor comuniste: Nicolae Steinhardt

* Lupta de clasă și lupta cu cititul

* Lupta PSD cu umbra

* Cauza cauzelor deasupra deasuprelor

* Era mai bine înainte!

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Lupta de clasă, într-o definiție simplă, înseamnă eliminarea de către clasa muncitoare, un fel de armată de îngeri, a celor care nu se supun dictaturii sale, adică politicii de forță și fals democratic.

Inamici erau nu numai cei ce se împotriveau fățiș prin luări de poziție în presă, ca și foștii legionari sau simpatizanți ai acestora, ci și cei bănuiți că, în adâncul sufletului, se opuneau bunului plac (intelectualii din toate categoriile profesionale, foștii membri ai partidelor istorice, proprietarii de bunuri industriale sau de pământ ș.a.). Arestarea, condamnarea și exterminarea lor s-au produs în mai multe etape, între 1945 și 1960.

Simplu: clasa muncitorilor și clasa țăranilor, prin cei mai zeloși reprezentanți, incluși în activul partidului muncitoresc, dirijați de comisarii ocupantului sovietic, i-au distrus fizic pe cei care ar fi putut reprezenta gândirea liberă, progresul.

Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, povestește un episod aflat de la Ion Caraion (Stelian Diaconescu), singurul scriitor român condamnat la moarte și care a executat 11 ani de temniță grea, care-i cunoscuse pe conducătorii partidului când s-a hotărât înființarea ziarului „Scînteia”. Se spune că la o întâlnire de la Moscova a lui Gheorghiu-Dej cu Stalin, liderul român s-a plâns, printre altele, că-l supără intelectualii cu ironiile și bătaia lor de joc. „Părintele popoarelor” a mers în fața unei hărți, a pus degetul pe Cernavodă și a tras o linie până la Constanța. „Faci aici un canal. Scurtezi distanța dintre Dunăre și mare. Duci toți adversarii să râdă acolo cât vor. Utilaje îți dau eu, cazmale și roabe găsești tu”.

– Advertisement –

Conform statisticilor, la Canalul Dunăre – Marea Neagră au fost duși peste 35.000 de deținuți, dintre care 5.000 își dorm somnul de veci în cimitirele de la Poarta Albă. Iată unul din episoadele luptei de clasă prin care autoritățile politice, în cârdășie cu justiția și cu organele de represiune, au condus țara vreme de 45 de ani.

Despre lupta de clasă din România și din alte țări comuniste s-au scris sute și sute și sute de cărți. Măcar două-trei să fi răsfoit „tinerii” manifestanți de la Cluj, care nu știu ce înseamnă să ai drepturi civile numai pe hârtie și să-ți fie teamă să deschizi gura în propria locuință.

Tot de „lupta de clasă” a ținut și „transformarea socialistă a agriculturii”, adică trecerea pământului și a inventarului agricol într-o falsă proprietate comună. În această luptă au pătimit mii și mii de oameni ai satelor – bătuți, schingiuiți, uciși. În anii care au urmat, agricultura românească s-a ruinat iremediabil, sub asediul incompetenței, minciunii politice și corupției.

– Advertisement –

Peste tot în lumea a treia – Africa, America Latină, Asia – unde imperiul sovietic a exportat lupta de clasă, ea s-a desfășurat după același scenariu sângeros, cu masacrarea unor întregi grupuri sociale, localități, comunități.

Pe aceste subiecte ar trebui să insiste programa de istorie contemporană din liceu. Dar ce să te faci când mulți profesori de istorie, după ce au fost antivacciniști, sunt acum așa-ziși suveraniști-georgiști, glorificând mișcarea legionară și pe Căpitanul ei?! Ba, un tânăr binecunoscut nouă posta imagini cu „stegarul dac”, pe care-l socotea un erou și un simbol național. Să-ți faci cruci și să-ți scuipi în sân!

DE ACELAȘI AUTOR:

* Lupta PSD cu umbra

* Cauza cauzelor deasupra deasuprelor

* Era mai bine înainte!

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Care să fie entitatea, persoana, forța malefică (având în minte „Maestrul și Margareta”) din conducerea PSD-istă care-i menține pe toți ceilalți într-o stare permanentă de agitație, nemulțumire și bombăneală în coaliția de guvernare? O situație care-i irită și pe ultimii simpatizanți ai social-democraților, dar, când deficitul bugetar și alte scorneli ale economiștilor stau în vârful unui organ al unui lider, nu ne mai miră fudulia și superficialitatea lor.

Să începem căutarea!

Să fie Daniel Zamfir, firoscosul reformator al nimicului?

Să fie Olguța și Olguțul ei, târgoveții inculți, aroganți și obraznici?

– Advertisement –

Să fie nevricosul Câciu-Birlic, caraghiosul incompetent eșuat la două ministere?

Să fie unul din foștii miniștri ai Sănătății, care, în loc să se preocupe de propria sănătate, îmbolnăvesc compatrioții cu discursuri fără conținut?

Să fie mimul reciclat Grindeanu, balansoarul teleghidat de la Buzău?

– Advertisement –

Să fie un fost ministru al Muncii, plângăciosul tată al „buneilor”?

Să fie unul din actualii miniștri? Sunt atât de șterși, de inexpresivi politic, cum nu s-au mai întâlnit în guvernele PSD-iste.

Să fie unul dintre șlefuitorii de cuvinte din spatele ecranelor, eminența cenușie, combinatorul care deține cheia guvernării neîntrerupte, moștenitorul parolei „capitalism de cumetrie”?

Oricare ar fi, nu face bine stabilității necesare astăzi mai mult ca oricând, când criza economică mondială se află la graniță, când suntem înconjurați de conflicte militare, când nemulțumirea populației crește, când extremismul cariază mințile indecișilor, când georgiștii nu se trezesc din anestezie, când justiția sapă la temelie, iar serviciile speciale se uită cu un ochi la smântână și cu altul la slănină.

Neavând cu cine se lupta, făcând KO economia și finanțele, „partidul celor mulți” se luptă cu umbra sa, precum un fost luptător căzut în patima beției.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Cauza cauzelor deasupra deasuprelor

* Era mai bine înainte!

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

La orele de istorie antică din clasa a V-a de gimnaziu, când profesorul vorbea de un război, prezenta mai întâi cauzele.

Cauza cauzelor, aflată deasupra deasuprelor speculațiilor și retoricii politice, a recentului conflict din Orientul Apropiat este dorința poporului evreu de a locui acolo unde s-a născut cu mii de ani în urmă, de unde a fost strămutat și alungat, luat în robie de mai multe ori, renăscând de fiecare dată, cu voia lui Dumnezeu (Adonai). Acolo a venit pe lume și Iisus din Nazaret. Asta pe de o parte.

De cealaltă parte, după instaurarea la Teheran a unei dictaturi crâncene, bazate pe principiul supunerii totale a populației în fața unor legi militare și restricții religioase, regimul respectiv (cu o populație de peste 90 de milioane de locuitori și cu o suprafață de 75 de ori mai mare decât cea a Israelului) a stabilit ca politică de stat alungarea definitivă a evreilor din Israel și oferirea țării unei minorități religioase a cărei identitate etnică și politică s-a conturat în urmă cu 100 de ani, în timpul Mandatului britanic pentru Palestina (cuvânt provenit dintr-un termen latinesc, după revolta din 132-135, sursa ChatGPT). Această populație, numită palestiniană, de religie musulmană, a fost îndoctrinată de-a lungul anilor, prin toate mijloacele de propagandă spirituală și materială, că viața trebuie trăită cu arma în mână, iar moartea în asemenea circumstanțe te face martir înălțat la Rai.

În același timp, puterea malefică de la Teheran a înființat și a pregătit câteva organizații teroriste care au înconjurat teritoriul Israelului. Această putere satanică, zisă religioasă, susținută de Rusia, și-a pus în gând să se doteze cu arma nucleară, pentru a intimida și supune toată regiunea. I-a scăpat din vedere că, în timp ce dictaturile nu produc știință și tehnologie, ci teroare și moarte, lumea liberă produce inteligență nelimitată, așa că Israelul, o țară atât de mică și cu un popor atât de puțin numeros, dar curajos și demn, s-a organizat impecabil și a ripostat la toate atacurile mârșave. Israelul e susținut de Statele Unite ale Americii, unde evreii ostracizați în Europa și-au găsit a doua patrie.

– Advertisement –

După demonstrația de mai sus, vine o întrebare normală: cum au stabilit „tinerii” protestatari de la Cluj (joi, 12 martie) că e vorba de un război de agresiune? N-ar fi de mirare să de fi informat din zona nocivă a rețelelor de socializare, deși, după imaginile oferite de mass-media locală, s-ar putea crede că e vorba de persoane mai scuturățele, din învățământul universitar. Poate ne lămurește confratele clujean Papahagi.

Pe una din pancartele improvizate din cartoane de ambalaj am citit aberația „Vrem luptă de clasă, nu război imperialist!”.

În următoarea tabletă vom arăta, după cunoștințele noastre, ce a însemnat lupta de clasă în România socialistă și ce poate însemna ea și în prezent, dacă țara ar fi condusă de hoarde de huligani și de analfabeți.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Era mai bine înainte!

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Pe un canal secundar al televiziunii naționale, un cunoscut și apreciat realizator avea, câteva seri pe săptămână, dialog cu telespectatorii, pe teme sociale și politice. De mai mare audiență se bucura chestionarul „Cum era ieri? Cum este astăzi?”.

Cei care telefonau erau, în cea mai mare parte, oameni în vârstă, bărbați și femei. Cu toții elogiau trecutul comunist și incriminau prezentul decăzut. Era un subiectivism total, o lipsă de luciditate demnă de analiză.

Ca să susții că era mai bine cu atâtea constrângeri sociale, politice, economice, profesionale, trebuie să fi fost un mic șefuleț narcotizat de subalterni și subalterne, iluzionat de mica și neînsemnata putere pe care o exercita, dar care nu se compara niciodată cu imensa presiune politică efectuată, în interes personal, de activul de partid și de organele de represiune.

Un alt motiv pentru care pare mai rău acum este faptul că au trecut de atunci 35-40-45 de ani, că între timp ai făcut două-trei operații, hipertensiune arterială, un diabet, un ulcer, ai pierdut câteva persoane dragi, ai fumat, ai băut. Importanța și puterile ți-au scăzut, dar nu recunoști. Ești mândru că erai cândva „un tovarăș” pe care puteau conta cadrele și șefii de tot felul. E la mintea cocoșului că e mai plăcut să ai 30-40 de ani decât 70-80!

– Advertisement –

Da, era mai bine în 1984, făceai – ca toți ceilalți din atelier – câteva piese, îți ieșea de un rachiu alb sau de un rom, că berea se găsea greu, ca și ouăle, ca și laptele, ca și benzina și curentul electric. Acum trăiești numai din pensie, care nu-i așa mare, pentru că în tinerețe ai fost fericit să ai un loc de muncă mai prost plătit, dar la căldurică și fără răspundere.

Din aceste motive ești gata să le dai dreptate lui Putin, lui Orban și altor dictatori, chiar și energicei doamne Șoșoacă – ce-ți pasă, mai ai puțin de trăit, ieși rar din apartament, și când o faci, parcă-i încurci pe cei mai tineri, care te privesc urât și-ți spun „tataie”, ca și personalul medical de la spital.

Spre cinstea lui, realizatorul emisiunii te-a întrerupt (nici n-ai remarcat ironia), altfel ai fi bătut câmpii multă vreme, tot mai confuz, pentru că, nu-i așa, trebuia odată și-odată să le-o spui tuturor: era mai bine până-n ’89! „Eram atât de aproape de un viitor luminos…”

– Advertisement –

Noroc că nu ți-ai dezvăluit numele adevărat. Altfel, copiii și nepoții s-ar fi interesat de un azil.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Frumoasele duminici

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Mă va înșela memoria? Voi fi deturnat de amintiri și evocări subiective? Derulez scene din partidele de fotbal desfășurate în adolescența pârscoveană.

Îndârjirie și pasiune. Preferam acest sport simplu, practicat cu minime mijloace materiale: un teren plat și o minge oarecare, spre deosebire de altele cu reguli mai numeroase, mai greu de aflat și de priceput.

Fotbalul rural al anilor ’60: vioiciune, sinceritate, tehnică și inteligență. Jocul poienilor și al prundului, al izlazului și al bucuriei unui gol sau al unui dribling reușit. Primăvara generației apărute după război: frații Bolocan, frații Manolache, frații Roman, frații Cuțoi, sprinteni și gălăgioși, cu nume și porecle care mai răsună și acum în amintiri, mângâindu-ne sufletul în timpul înșelător.

Întemeietorii primei asociații sportive (Mugurul Pârscov) – un inginer agronom și un profesor de sport. De pe marginea terenului tușat „ca pișatul boului”, strigăte pasionate de îndemn, țipete drăgăstoase de copile înamorate, prichindei ageri care aduc mingea trimisă în bălării.

– Advertisement –

Echipa satului nostru, cu tricouri roșii, se ținea cu vrednicie în finalele competițiilor ocazionale. Greu ajungeau până la noi numele unor fotbaliști celebri: Ozon, Dridea, Tabarcea, Copil, Voinescu… Un lucru era cert: marele Ozon omorâse maimuța pusă în poartă la o lovitură de pedeapsă. Avea un șut mai puternic decât ungurul Puskas sau brazilianul Pele.

Duminici frumoase care niciodată n-au mai fost. Zilele erau ale tinerilor și ale florilor și fiecare își lua partea lui de bucurie. Niciodată nu ploua. Orice tânăr vrednic era musai să știe cum se aruncă de la margine sau cum se lovește cu șpițul și cu exteriorul.

Voievozii desculților erau Gică Coroiu și Costel Bolocan, Gigel Edoiu și Stelică Tehnicul, Mihai Neculai și Mihai Pană, Titi Colman, Marin Covrigaru și Petrică Postelnicu.

– Advertisement –

Cu o comică uimire îmi amintesc cum ne aliniam pentru încălzire, apoi pentru exerciții tactice. În recreațiile școlare eram teribil de grăbiți să tragem de câteva ori la porțile împrovizate în curtea prea strâmtă pentru geamuri. Însuflețiți și plini de respect intram în clasă, de multe ori direct la tablă, priviți cu asprime de la catedră. Emoționați și învinși ne retrăgeam în bancă: 3 sau 4 erau notele primite.

Ferestrele deschise primeau cântecul mierlelor libere și al guguștiucilor. Stimabilele profesoare nu găseau cuvinte suficiente (de obicei „bovine”) ca să osândească prostul nostru obicei. Nu știu nici acum de unde ne veneau îndrăzneala și puterea, pentru că nu aveam nici îngăduința familiei să ne boțim încălțămintea.

După ultima oră de clasă, nu ne mai păsa nici de doamna Popescu de zoologie, nici de domnul Munteanu de matematică. Eram straniu de bucuroși când echipa în care picaserăm câștiga și teribil de nefericiți când pierdeam sau când se spărgea „gogoașa”.

Cu fețele scăldate în sudoare, obosiți și eroici, atacam puțul din Luncă, apoi ne retrăgeam spre căsuțele noastre, spre lămpile cu gaz, spre camerele reci și umede. Vâlvătaia coardei de vie bătea fundul tuciului de mămăligă. Mama curăța câțiva cartofi și bătea două-trei ouă. Mămăliga era pe săturate și omleta regească. Mâncam cu mâinile carnea de la borcan. Tata ne povestea, a câta oară, cum a fost capturat la Stalingrad. Sub această pojghiță de bunăstare se înfiripa somnul dulce și neștiutor de multe. Mama rămânea o vreme singură, descântând străchinile și potolind focul, închinându-se când spre icoana Maicii Domnului, când spre patul nostru.

Timpul a spulberat făpturile materiale ale prietenilor noștri, dar n-a izbutit să ne întunece memoria. Aceasta reînvie chipuri și întâmplări din ceea ce dăinuie ca amintire omenească a vieții, confirmând că nu e totul fum și poveste.

***

Cu toții știm cine au fost Hagi, Craioveanu și Popescu, Răducioiu și Iordănescu. Pe ei și pe ceilalți tricolori continuăm să-i prețuim, dar a-i numi în toată mass-media autohtonă cu numele de alint, Gică, pare de o familiaritate comică. Poate că numele lor de botez o fi părând vulgar într-o onomastică actuală. Ne duce cu gândul la o comedie bulevardieră de succes, „Săracul Gică”, și nu pare apelativul cel mai respectabil. Spuneți-le, fraților, simplu: Hagi, Craioveanu și Popescu, deoarece îi cunoaște toată lumea! Lasă că în cazul lui Craioveanu se produce o supărătoare cacofonie (Gică Craioveanu)…

În sfârșit, de ani și ani, noi scriem, noi citim – adică Gheorghe (Gică) Postelnicu.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Evanghelia după Călin

* Un imperiu anacronic: Rusia și Gulagul său

* Ultimul om

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –