S-ar părea, la prima vedere, că în titlu s-a strecurat o eroare. Nu orice fel de eroare, ci una grosolană. O Absurditate. O inepţie. O enormitate! Permiteţi-mi să vă asigur că, pe cât de surprinşi şi iritaţi v-aţi simţi, nu este aşa. Chiar deloc!
V-o spune/scrie un Român care trăieşte în Canada de aproape 38 de ani şi a vizitat Franţa în mai multe rânduri. Desigur, parcă vă şi aud că mii şi mii de canadieni au vizitat Franţa. Şi ce?
În cazul meu există totuşi unele difrerenţe majore. Între toamna 1986 şi sfârşitul lui 1994 am locuit în provincia Newfoudland (Terra Nova), pe coasta de est a Canadei. Pe atunci era, de departe, cea mai săracă provincie a Canadei şi chiar o serioasă povară, în care Guvernul Federal „pompa” sume enorme, astfel încât şi locuitorii locali să se apropie cât de cât de nivelul de trai al canadienilor din celelalte provincii.
Newfoundland a fost ultima provincie care a intrat în Confederaţia Canadiană (în iulie 1949) după un referendum (în Newfoundland) încheiat cu pro-Intrare în Confederaţia Canadiană dar absolut „pe muchie de cuţit.” Fiind extrem de patrioţi foarte mulţi nu s-au bucurat de loc de rezultatul recensământului (chiar dacă ştiau că nivelul lor de trai va creşte) deoarece se obişnuiseră cu statutul de Dominion al Regatului Unit.Foarte multe persoane, foarte patriotice, ţin foarte mult la obiceiurile, la tradiţile locale,la modul de viaţă tradiţional şi încearcă chiar şi acum -pe cât se poate – să trăiască aşa cum se trăia în trecut. În mod interesant, ciudat chiar am avut în provincia Ontario (cea mai prosperă provincie a Canadei unde m-am mutat la sfârşitul anului 1994,) colegi medici mai în vărstă, de loc din Newfoundland, care NU se considerau canadieni.Ei insistau cu vehemenţă că sunt Newfoundladers, adică locuitori ai Newfoundland-ului, deoarece s-au născut înainte de Iulie 1949.!!! data intrării Newfoundland-ului în Confederaţia Canadiană.
O bună parte dintre locuitorii din Newfoundland şi acum îşi adoră provincia aşa cum era în trecut şi toţi cântă frecvent vechiul Imn Naţional superbul „Ode to Newfoundland”.
Atât începerea zilei de televiziune cât şi încheierea ei (cel puţin în perioada în care am locuit acolo) se făcea cu Imnul Naţional al Canadei „O Canada” compus de Calixa Lavalee (stră-străbunicul unei paciente din „parohia” mea) urmat de splendidul Imn „Ode to Newfoundland” un cântec simplu, sensibil, graţios şi gingaş ca un pârâiaş de munte şi avănd un text superb… …..dar despre Provincia Newfoundland & Labrador (care nu a fost vizitată de peste 78% din populaţia Canadei!) am să scriu cu altă ocazie.
Totuşi, aş dori să mai menţionez o curiozitate: în toată uriaşa provincie Newfoundland şi Labrador am fost singurul român!
Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiţi prea bine că Franţa are câteva colonii departe de Ţara Mamă: Polinezia Franceză în Pacificul de Sud, St. Martin, Gouadeloupe, Martinique, St. Barts în Caraibe, Insulele Reunion în Oceanul Indian, Guyana Franceză în America de Sud etc.
Foarte foarte puţină lume ştie că la doar 22 de km (la) sud de provincia Canadiană Newfoundland si Labrador se află trei insule care aparţin de Franţa. Dintre cele trei doar două sunt locuite: St. Pierre și Miquelon. Locuitorii acestor insule sunt cetăţeni francezi cu toate drepturile care derivă, inclusiv membrii în UE! Aşadar, să vedem şi să descriem aceste insule pe care eu, lucrând opt ani în Newfoundland şi Labrador, inclusiv în capitala St. John’s şi în alte localităţi (şi din) sud, le-am vizitat de mai multe ori.
Dar să incepem cu începutul.
Eram pe la începutul anului 1993. În urmă cu câteva luni, în vara anului 1992, m-am mutat de la Buchans (o localitate aflată chiar în centrul insulei, unde lucrasem în ultimii 4 ani) în capitala provinciei Saint John’s. Eram medic şi îmi desfăşuram activitatea în marele spital universitar The Health Science Centre Memorial University of Newfoundland (MUN). În provincia Newfoundland şi Labrador, extrem de puțină lume cunoștea limba franceză. Doar în partea de vest a insulei Newfoundland era o mică zonă francofonă, în peninsula Cape St. Georges (unde aveau chiar și un mic studio de radio). În rest, doar în capitală exista o micuţă asociație a vorbitorilor de limbă franceză, care se numea L’Association Des Francophons de St. Jean de Terre Neuve.
Cum eu eram medic şi vorbeam foarte bine limba franceză încă din România, am fost invitat la o convorbire cu domnul Robert (Bob) Williamson, ministrul Sănătății, pe care-l cunoșteam foarte bine întrucât mă aflam în provincia Newfoundland și Labrador de şase ani şi, peste tot pe unde am locuit, am făcut treabă de foarte înaltă calitate, creându-mi deja un renume foarte bun.
Toți bolnavii acuţi din Insulele St. Pierre şi Miquelon (cei care nu puteau fi trataţi corespunzător la propriul lor spital local sau necesitau investigaţii şi tratamente mai complexe) erau trimişi de mare urgenţă cu avionul la St John’s. Cum practic nimeni din comunitatea medicală din St. John’s nu vorbea limba franceză, iar populația din St. Pierre și Miquelon nu vorbea absolut deloc limba engleză, existaseră serioase probleme de comunicare. De aceea, domnul Bob Williamson m-a rugat să fiu disponibil oricând, pe cât posibil, pentru oricare dintre cele 5 spitale din St John’s, pentru situaţia în care era adus de urgență un pacient din St. Pierre Miquelon.
Ca să spun sincer, nu am fost încântat să fiu de gardă, practic, 7 zile pe săptămână, pentru o perioadă de timp nedeterminată. Totuși, în baza prieteniei mele cu domnul Williamson (care m-a făcut ulterior consilier în Ministerul Sănătăţii), dar şi pentru că eu puteam (prin comunicare excelentă în franceză) să ajut foarte mulţi bolnavi sosiţi ca urgenţe din St. Pierre şi considerănd că eu mă străduiam din răsputeri să obţin o Licenţă Permanentă (lucram pe Licenţă Provizorie, care trebuia reînnoită în fiecare an, deschizând astfel uşa pentru abuzuri teribile din partea administratorilor de spitale!) şi, deci, executam fără crâcnire orice mi se cerea.
Foarte fericit, domnul Williamson i-a convocat pe toţi directorii de spitale, administrativi și medicali, şi le-a vorbit cum se vorbea pe vremuri în România.
— Domnilor, știu că până acum a fost o problemă foarte mare de comunicare cu bolnavii aduși de urgență din St. Pierre și Miquelon. Dar acest lucru se va schimba radical cât de curând, deoarece „am io pă cineva”…
Apoi le-a explicat tuturor despre aranjamentul pe care-l făcuse cu mine şi toată lumea a fost extrem de mulțumită. Drept care am fost „binecuvântat” cu un brâu pe care trebuia să-l port tot timpul şi în care aveam mereu – roată în jurul adomenului și al spatelui – cinci pagere diferite, pentru fiecare spital în parte. În acest fel, puteam fi găsit ușor de fiecare spital, după cum era nevoie. Vă rog foarte mult să mă scuzați pentru o comparație macabră, dar arătam ca teroriștii sinucigași care poartă un brâu cu explozivi, pe care-l declanșează şi astfel, de regulă, mor și ei, dar și multe persoane nevinovate aflate în acel loc.
Eram la începutul anului 1993. Într-o seară tocmai plecasem de la Health Science Centre în jur de ora 7:00 când am fost căutat pe pager de Spitalul de Copii „Janeway” (acest spital era exclusiv de pediatrie, şi nu doar o secție de pediatrie într-un spital mai mare). Acest spital a fost creat prin transformarea unui fort militar din cel de Al II-lea Război Mondial, Fort Pepperel.
Operatoarea mi-a spus să mă prezint imediat la Spitalul de Pediatrie, ceea ce am și făcut. Ajuns la spital, am fost imediat dus la salonul copilului tocmai sosit de urgență din St. Pierre. Era o fetiță de 4 anişori, foarte palidă, şi care se vedea de la o poştă că era foarte bolnavă. Se plângea de dureri abdominale intermitente, dar foarte violente, şi chiar vărsături şi frisoane. Familia a chemat un medic la domiciliu, ca s-o consulte. Medicul a spus că nu are nimic şi că doar dorește să-i impresioneze pe părinţi („attention seeking”) sau, cum s-ar mai spune, „să se bage-n seamă”. Părinții, știind prea bine că aveau cu adevărat un copil foarte bolnav, au dus fetița, a doua zi dimineața, la spitalul local. Micuța Aurelie a fost consultată de mai mulţi medici, s-a făcut şi consiliu şi, într-adevăr, aceştia şi-au dat seama că acest copil este foarte grav bolnav, dar nu au putut să-şi dea seama care era problema şi deci nu au reușit să-i pună un diagnostic (iar dacă nu ai un diagnostic, nu poţi trata!). După ce am vorbit îndelung cu fetiţa (pe cât se putea în circumstanţele date) şi cu ambii părinți ( care erau extraordinar de stresați atât din cauza fetiței lor grav bolnave dar și pentru că se aflau într-un loc complet străin şi în care Nu aveau nici o posibilitate să comunice cu nimeni !!). Așadar, după ce am consultat fetița printr-o anamneză foarte meticuloasă urmată de un examen fizic de asemrnea foarte temeinic l-am sunat acasă pe medicul radiolog de gardă doctorul Bridger(era acum cam ora 9:15) pentru a efectua o ecografie abdominală. Trebuie să vă spun că un medic chiar și de gardă odată ce a ajuns acasă îi este foarte greu-lehamite să revină la spital. Cum eu eram foarte tânăr iar el era trecut de şaizeci şi trei de ani, fiind un om educat şi cu bun-simț, în loc să mă înjure a întrebat destul de ferm: sunteți sigur că aveți absolută nevoie de prezența mea în spital la această oră? Am spus foarte convins „DA”.( să menționez și faptul că pe atunci nu existau sistemele electronice de comunicare așa cum există în prezent, încât medicul radiolog are acces la radiografii, ecografii.RMN-uri etc chiar acasă sau într-o cameră de hotel !) Doctor Bridger a venit la spital, a efectuat ecografia cerută, dar cănd a studiat-o mai atent A Încremenit.A Înlemnit. A Înţepenit !! Efectiv stătea în picioare şi se uita la ecografie Absolut împietrit. El nu mai văzuse așa ceva în întreaga lui carieră şi mai avea doar 2 ani până la pensionare. Acest copil de 4 ani avea vezica biliară destinsă şi plină ochi cu pietre (calculi) !!!.M-a felicitat şi mi-a mulțumit foarte mult pentru că l-am chemat de urgență la spital. Pentru că și-a dat și el seama că aveam de -a face cu o mare urgență. Cum eu am consultat-o și internat-o am fost rugat „de sus” să preiau cazul cu totul şi să conduc tratamentul până la externarea copilului. Aurelie a fost ținută pe lichide intravenoase., antispastice injectabile, analgezice şi antibioticele cele mai indicate de asemenea injectabile. Toate dozele au fost -desigur- calculate cu rigurozitate pentru greutatea fetiţei.. Ea nu a avut voie să mănânce sau să bea apă chiar deloc iar când îi era foarte sete i se punea în gură un tampon. îmbibat cu apă. A doua zi dimineața am mers glonț la. chirurgul pediatru doctorul Richard Kennedy. El era un chirurg pediatric absolut desăvârșit,( un fel de Prof. Pesamosca „al lor”) care pe lângă chirurgie generală se ocupa și de cazuri de urologie şi alte subspecialități, inclusiv unele operații ortopedice. I-am povestit cele întâmplate în seara precedentă şi l-am rugat să vină imediat să vadă acest copil. A venit cu mine, i-am spus ce am făcut în sens de tratament, iar prin faptul că am hidratat-o peste noapte intravenos (fără ca să-i dau totuși voie să mănânce sau să bea) ea era de -acuma pregătită să intre la sala de operație de îndată ce doctorul Kennedy ar fi fost dispus să efectueze intervenția chirurgicală. Doctorul Kennedy, la rândul său, a rămas absolut „mască”… și nu-i venea să creadă!! Ce caz Nemaiîntâlnit i-a fost prezentat şi în care se cerea expertiza lui de chirurg pediatric veteran şi extrem de capabil. El mi-a spus. „Mă ești mare şi te felicit. Eşti extraordinar. Dar în același timp te urăsc „de nu am cuvinte”. Când l-am întrebat de ce? Mi-a spus că eu sunt „vinovatul” pentru faptul că i-am adus acest copil cu problema pe care o avea,iar el în toată cariera lui (și avea în jur de şaizeci şi cinci de ani) Nu operase niciodată un copil cu probleme de vezică biliară. Și cu atât mai puțin un copil de 4 ani !Toată situația la modul general, i se părea ceva de necrezut,”surreal” S-a dus repede la bibliotecă să citească şi să se documenteze mai bine. A dat și două telefoane la Spitalul de Copii din Toronto „ Sick Kids Hospital”, care este de renume mondial. Apoi mi-a ordonat categoric: Tu nu pleci nicăieri. Tu vii cu mine în sala de operație să mă asiști astfel încât dacă operația nu reușește să am și eu pe cine da vina!! ( adică vechiul “ Blame it on the Resident” care doar pe jumătate este o poantă hazlie!) În fine, am fost în sală cu el și OPERAȚIA a mers foarte bine și fără nici un fel de probleme deosebite. Și astfel. cel mai important pas în tratarea acestui copil cu probleme absolut ultra-rarisime în lume şi nemaiîntâlnit în provincia Newfoundland şi foarte probabil nici în alte părți ale Canadei.
În câteva zile, fetiţa Aurelie și-a revenit foarte bine, i-a revenit culoarea în obrăjori şi încet, încet au început să o hrănească copăcel copăcel până când a început (chiar ea însăşi) să mănânce mai bine. La circa 8 sau 10 zile după internare eram de-acuma gata să o externez. Dar i-am sunat mai întâi pe medicii din St Pierre rugându-i să o monitorizeze pentru eventualitatea – de altfel improbabilă – că ar avea probleme etc.
I-am rugat pe părinți să revină în 4-6 săptămâni la control ca să fim siguri că totul este în regulă. Şi de fapt chiar așa s-a și întâmplat. Când au revenit ulterior la St. John’s mi-au făcut cadou o plachetă gravată în limba franceză cu cuvinte foarte frumoase şi sensibile. Au trecut de atunci iată 30 de ani. Dar fireşte că mai am acea plachetă care îmi aduce aminte de un episod foarte interesant,neobişnuit și dus la bun sfârșit de subsemnatul. În plus părinții au scris și o scrisoare la o publicație foarte citită în Newfoundland „The Newfoundland Herald”. Această scrisoare era de fapt despre experiența lor şi avea rolul să liniștească părinții care aveau copii foarte bolnavi și care aveau nevoie de internare la Spitalul Pediatric”Janeway”. Ei au descris calitatea excepţională a tratamentului dar și faptul că absolut tot personalul din spital de la mic la mare -chiar dacă ei nu au putut comunica verbal,- au făcut tot ce se putea mai bine pentru copil și mereu cu zâmbetul pe buze. Așadar, dragi părinți, sigur că va fi extrem de stresant, așa cum ne-a fost și nouă. Dar trebuie să știți din experiența noastră ca părinți că al vostru copil va avea o îngrijire Absolut de Nota 20. Ei au mulţumit profund şi doctorilor şi i-au menționat pe doctorul Kennedy pe directorul medical al spitalului Profesorul Dr Hobeika şi pe subsemnatul. Apoi înainte să plece m-au invitat cu tot dragul să vin să-i vizitez în Saint Pierre și Miquelon, acolo unde tatăl fetiței, Yannick, era primar. Am acceptat cu bucurie invitația, mai ales că oricum aș fi dorit să vin să vizitez aceste insule pe care extrem extrem de puțini străini le-au vizitat fie și pentru faptul că nu știau de existența lor. Locuitorii din capitala St. John’s, dar și din alte localități aflate pe coasta de sud, ştiau de aceste insule, dar nu le vizitau, pentru că nu i-a interesat în mod deosebit şi, de asemenea, pentru că ar fi avut probleme de comunicare.
Într-unul din weekend-urile mele libere în vara anului 1993, am fost să vizitez insulele St. Piere și Miquelon. În total, populația acestor două insule este de 6.500 de persoane dintre care 6.000 trăiesc în St. Pierre.şi 500 în Miquelon. De fapt, sunt trei insule, dar se numesc doar St. Pierre şi Miquelon pentru că doar ele sunt locuite.
Întrucât cursele de avion sunt rare și avioanele minuscule a găsi un bilet de avion într-un sens sau altul era extrem de greu. În schimb, exista posibilitatea de a călători de 2-3 ori pe săptămână (cel puțin în perioada de primăvară târzie, vară şi început de toamnă) cu vaporașul în condiții foarte civilizate. Atâta doar că locul de unde se putea lua vaporașul era o mică localitate numită Fortune (avere) şi aflată la trei ore de capitala St. John’s, la capătul unei peninsule (Burin) care intra adânc în ocean către St. Pierre, care de-aici era încă şi mai aproape.
Când le-am spus la colegi și la câteva asistente că voi merge în weekend-ul cutare la St Pierre una dintre asistente cu care mă și înțelegeam foarte bine m-a rugat să o iau cu mine, deoarece și ea dorea de mult timp să viziteze aceste insule dar nu s-a putut hotărâ să meargă de una singură.
Firește că am acceptat să vină cu mine și în ziua călătoriei am plecat din St. John’s foarte din timp, cu mașina, ca să ajungem la vreme la Fortune. Ajunşi acolo pe la ora trei după amiaza, dacă bine îmi amintesc, ne-am îmbarcat pe vaporaş şi am pornit către St. Pierre. Eram cu totul circa 9-10 persoane pe vaporaș plus echipajul. Din păcate domniței care era cu mine, Pauline a făcut un sindrom de rău de mare şi a făcut imprudența să ia un Gravol care este un medicament antiemetic, dar care din păcate are și un efect secundar foarte neplăcut şi anume induce o profundă somnolență. Astfel până am ajuns în St Pierre Pauline a adormit iar când am ajuns de-abia se putea mişca de somnoroasă ce era. Am ajuns cu un taxi la hotelul unde am avut rezervare, am dus-o în camera ei şi am asigurat-o că nu voi pleca nicăieri decât atunci când și ea se va simți mai bine şi vom merge undeva mai spre seară să mâncăm. În timp ce ea dormea eu, aflat în camera alăturată, mă uitam peste multe broșuri, hărţi şi cărțulii care descriau insulele St. Pierre şi Miquelon.
Puţin după ora 9 seara a bătut cineva la ușă; era Pauline, care îmi spunea că se simte OK, că odihna i-a făcut foarte bine și putem să mergem oriunde aș sugera eu. Eu am sugerat să mergem jos la restaurantul hotelului. Ajunși acolo am fost foarte dezolaţi să aflăm că restaurantul era deja închis. Dar și că alte restaurante de pe insulă au în general același orar și deci nu vom găsi deschis nicăieri. Totuși, la sfârșit am primit și o veste bună. O ospătară drăguţă ne-a spus: Restaurantul este închis dar Barul este deschis si ei au un meniu de bar puteţi merge şi mânca la Bar. Am mers fireşte la Bar şi citind meniul am remarcat imediat că tot, absolut tot ce era în acest meniu erau preparate tipice pentru Franța. Și absolut nimic tradițional din Newfoundland. care -vorba ceea se afla la doar o aruncătură de băţ. Amândoi am optat pentru câte un sandvici, care se numea(u) Croque Madam şi Croque Monsieur. Au fost mai mult decat delicioase.!. Și cu siguranță mult mai bune decât am mâncat ulterior în diferite țări inclusiv în România. Cu siguranţă pentru faptul că ei foloseau un Anumit fel de brânză și de cașcaval dar și un Anumit fel de șuncă astfel încât aceste ingrediente le dădeau un gust mult mai bun decât aceleași sandviciuri preparate în alte țări. Și uite așa din chiar prima zi am și învățat ceva.
(Că bine a zis.” Omul cât trăiește, învață.”Ilie 32 de ani clasa a V-a)
A doua-a zi dimineață după prea micul dejun și cafea am pornit amândoi să explorăm insula St. Pierre. Am fost surprins de faptul că efectiv mă simțeam în Franța. Peste tot se vorbea doar în limba franceză, mai ceva ca la Montreal unde sunt şi anglofoni. Am văzut clădiri oarecum tipice pentru Franța. Am văzut automobile cum ar fi Fiat, Renault Talbot, Peugeot și altele pe care nu le puteai vedea absolut nicăieri în toată America de Nord. Iar la diferite gherete pe străzi se vindeau prăjituri şi patiserii tipice pentru Franța. De altfel, toate restaurantele aveau meniu tipic de Franța. Iată efectiv o oază franceză în Oceanul Atlantic, la multe mii de kilometri de Franța. Extraordinar! Am hoinărit încântaţi pe străzile din St. Pierre, admirând pieţele, parcurile, clădiri deosebite – de exemplu, şcoala, poşta, cochetul Studio de Radio, primăria, mallul, etc. Străzile erau unele drepte, altele în pantă destul de abruptă. Totul era „acasă” pentru localnici, dar pentru noi şi mai ales pentru mine, bun vorbitor de limba franceză, a fost ceva extraordinar de pitoresc.
După masă am vizitat spitalul local, mare şi foarte bine dotat cu toate cele necesare, iar aparatura era perfect „la zi”. În spital şi în oraş erau câţiva medici de familie, iar în spital lucrau medici specializaţi în Medicină Internă, Chirurgie, Radiologie etc. Atâta doar că, să convenim că într-un oraş cu 6.500 de locuitori nu se poate construi un spital cu absolut toate specialitățile medicale și chirurgicale. Tocmai de aceea, Franța și Canada au semnat o înţelegere prin care Franța plătea Canadei costul tratamentului pentru bolnavii trimişi din St. Pierre Miquelon în Canada. Acest lucru avea sens deoarece ar fi fost nu doar aberant şi exorbitant de scump, dar și foarte riscant să se trimită bolnavii în Franţa…
Înainte de vara anului 1992, pacienții din St. Pierre care trebuia trimiși în Canada puteau să aleagă între trei orașe importante, centre medicale foarte bune. Toate, firește, pe coasta de est, pe coasta atlantică a Canadei. Aceste trei oraşe erau St. John’s, Halifax şi Moncton. Aproape fără excepție, toți bolnavii cereau să fie trimiși la Moncton, un oraș bilingv, care avea și un spital foarte bun de limbă franceză, Hopital Georges Dumont.
Din păcate însă, în vara anului 1992 a venit o măsură absolut şocantă, năucitoare, incredibilă, din partea autorităților provinciei Newfoundland și Labrador. Întrucât cotele de pește au scăzut extraordinar de mult, fapt extrem de îngrijorător, iar stocul de pește nu se regenera așa cum ar fi fost de așteptat (şi asta se întâmpla deja de câțiva ani!), mai-marii provinciei au interzis în mod categoric pescuitul. De pe o zi pe alta. Şi astfel, în mod inimaginabil, peste 35.000 de oameni, care locuiau pe coastele insulei Newfoundland şi care de numeroase generații erau pescari, au rămas fără serviciu. A fost o situație absolut de groază. Bieții oameni nu știau să facă nimic altceva și trăiau practic din pescuit. Care, culmea, era și cea mai importantă sursă de venit a provinciei Newfoundland și Labrador.
Dar așa a fost. Iar când au început oamenii să-și manifeste în mod foarte vehement nemulțumirea, au fost asigurați că vor primi ajutoare materiale substanțiale, şi dacă totul va merge bine, pescuitul se va relua exact într-un an de zile. Lucru care nu s-a mai întâmplat de fapt niciodată!
Din păcate, această situație extrem de supărătoare a afectat şi St. Pierre şi Miquelon, care astfel au intrat într-o criză financiară. Desigur că Franța i-a susţinut financiar și material, dar situația nu mai era cea de dinainte de criză. Și pe ici, pe colo au început să „strângă șurubul”. Una dintre consecințe a fost faptul că toți bolnavii care trebuia trimiși în Canada erau obligatoriu trimiși la St. John’s, care era Centru Medical Universitar şi era situat geografic cel mai aproape de St. Pierre şi Miquelon.
Așadar, am vizitat spitalul și am cunoscut personal câțiva medici cu care vorbisem la telefon anterior și care trimiseseră bolnavi la diferite spitale din St John’s. Mai mult chiar, am văzut și trei foste „victime” de- ale mele care au fost de acum externate de la St. John’s, dar care trebuia să mai stea în spital una, două sau chiar trei săptămâni, pentru convalescență şi reabilitare sub supraveghere medicală. Toți au fost foarte încântați să mă vadă și mi-au mulțumit încă o dată pentru faptul că s-au bucurat de îngrijiri de cea mai înaltă calitate ba încă de la un medic foarte bun vorbitor de limba franceză. Seara l-am contactat pe domnul Yannick şi i-am spus că am venit la St. Pierre şi am petrecut seara de dinainte și ziua de sâmbătă într-un mod extrem de agreabil. A fost o zi foarte, foarte plăcută şi relaxantă. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi. Yannick a venit după noi şi ne-a dus cu mașina proprie, ca să ne arate în mod sistematic orășelul Saint Pierre. Practic, ne-a arătat puține locuri pe care nu le-am văzut în ziua precedentă, hoinărind toată ziua prin acest orășel extraordinar de pitoresc. Dar nu puteam, evident, să-i refuzăm această mare plăcere și bucurie.
Un episod ultra-haios (de care mai râd şi acum) s-a întâmplat în momentul în care, aflaţi pe o stradă în pantă lină, mergând în jos la un moment dat, Yannick a oprit maşina şi ne-a spus că în acea casă locuiesc părinții lui şi că ar fi de bun-simț ca el să ne invite înăuntru. Dar nu o va face, pentru că părinții lui nu sunt acasă. Ne-a spus că, în fiecare vară, părinții se mută pentru câteva săptămâni la căsuța lor de vacanță. La cottage, cum se spune îndeobște în Canada. Apoi ne-a arătat cu degetul o casă aflată la circa o sută de metri, dar pe partea cealaltă a drumului, şi ne-a spus că aceea este casa de vacanță a părinților. Am râs de ne-am prăpădit. Deși el de fapt a spus adevărul, asta era. Firește, când a spus înainte că părinții își petrec vara la căsuța de vacanță am crezut, cum era și firesc că vorbim despre o căsuță undeva în afara orașului, poate într- o pădure… Dar iată că ei aveau o căsuță de vacanță la doar o sută de metri de casa în care locuiau. Ce şod! Cât de comic! Dar așa a fost.
Apoi, după ce ne-a mai arătat câteva obiective din St. Pierre, ne-a dus acasă la ei, unde soția lui, Michelle, pe care eu o cunoșteam deja de când fusese Aurelie internată, ne aștepta împreună cu toți cei patru copii, inclusiv Aurelie, care arăta foarte, foarte bine. Între cei patru fraţi, doi (Stephan şi Mariette) erau mai în vârstă decăt Aurelie şi mai era o surioară de numai câteva luni, Sylvie. În momentul în care am intrat în casă și m-a văzut, Aurelie a „explodat” mai ceva ca Usain Bolt şi s-a oprit exact în brațele mele.
Ne-am simţit foarte bine la ei şi am mai povestit de una și de alta. După care, mulţumindu-le, am plecat, iar seara am luat vaporașul pentru a ne reîntoarce la Fortune. De unde, oricum, mai aveam de mers trei ore cu mașina până la St. John’s. O asemenea călătorie am mai făcut ulterior de două ori, dar niciodată nu a mai fost la fel ca prima oară, deoarece multe dintre locuri îmi erau de acum cunoscute.
Într-o duminică am fost cooptat, pe loc, într-o formaţie muzicală (să-i spunem cu îngăduinţă jazz) din St. John’s, o trupă care cânta pe o scenă aflată în faţa unui hotel, pe un segment de stradă extrem de animat. A fost grozav.
Câteva cuvinte şi despre persoanele care vin din Franţa pentru 2-3 ani, de exemplu medici, functionari, poliţişti etc. Acestora li se pun la dispoziţie apartamente frumoase, complet mobilate şi având toate cele necesare pentru viaţa de zi cu zi. Apartamentele se găsesc în cele câteva blocuri cu 2-3 etaje construite special în acest scop.
Medicii au ca stimulent faptul că, la reîntoarcerea în Franţa, li se garantează un loc de rezidenţiat în orice specialitate ar dori şi fără niciun examen!
Să mai amintesc un lucru extrem de surprinzător. La un hotel mai nou, modern, „Hotel St. Pierre”, restaurantul se numea „Al Capone”!!! Iar pe perete, în spatele barmanului, era o poză de mari dimensiuni a lui Al Capone purtând celebra sa pălărie de mafiot și criminal. Fiind extrem de contrariat de ceea ce vedeam, am întrebat ce se întâmplă și de ce. De unde până unde acest personaj sinistru este atât de venerat în St. Pierre? Răspunsul a fost că în perioada prohibiției, care a lovit nu doar Statele Unite ale Americii, ci și Canada, Al Capone aducea cantități enorme de alcool din Europa, dar nu le putea aduce în SUA sau în Canada. Astfel, el și-a ales insula St. Pierre ca loc de depozitare pentru transporturile industriale de alcool. Care alcool era ulterior introdus „cu pipeta” în Statele Unite, evident în mod fraudulos.
Drept mulțumire pentru faptul că populația din St. Pierre a fost de acord să ofere spațiu pentru depozitarea secretă a acestor cantități uriașe de alcool, Al Capone a donat sume extrem de generoase populaţiei din St. Pierre și Miquelon. Dacă însă mă gândesc bine, de fapt nici nu puteau fi sume exorbitante, din moment ce populația era în jur de 6.000 de persoane. Și erau încă destui oameni în viaţă care povesteau cum trăiseră ei înșiși în perioada prohibiției, când Al Capone aducea alcoolul pe insula lor.
Legenda spune că Al Capone a venit personal de câtva ori la St Pierre şi a donat, cu aceste ocazii, mari sume de bani. Chiar dacă ştiau că în Statele Unite este prohibiție şi nu erau foarte fericiți de ceea ce făceau, localnicii erau măcar foarte bine recompensați. Până la urmă, ei nu au făcut nimic ilegal, ei erau parte din Franța şi nu erau considerați drept un popor al Americii de Nord. La ei nu era prohibiție, doar peste graniță, în Canada și SUA.
Revenit la St. Pierre după extrem de stresantul episod petrecut la St. John’s cu fetiţa sa atât de bolnavă, dar care din fericire s-a încheiat cu bine, Yannick şi-a dat seama că învăţarea limbii engleze de către populaţia locală (le-)ar fi foarte benefică. El şi-a exprimat public această opinie şi a avut un răspuns pozitiv copleşitor. Astfel, Yannick s-a mişcat repede și, după contactarea Universităţii din St. John’s, a pus la dispoziția unor cadre universitare din St. John’s o clădire foarte centrală, mare, frumoasă şi luminoasă, căreia i-au pus numele de Memorial University of Newfoundland a St. Pierre.
Profesorii de aici îi învățau limba engleză pe locuitorii interesaţi din St. Pierre şi Miquelon. Odată stăpânind cât de cât limba engleză, localnicii au putut călători, în sfârşit, în Newfoundland și în alte părți ale Canadei, ieșind astfel din monotonia de a trăi toată viața pe acele insule mici.
Așadar, în mod practic, așa cum eu am descoperit „Mica Franță” sub forma Insulelor St. Pierre şi Miquelon, ei au descoperit America sau, mai precis, Canada!
Cred şi sper că acum, după ce am descris „Mica Franță” de peste Ocean, adică Insulele Saint Pierre și Miquelon, numele acestui articol – „Franţa şi Canada, doua țări vecine și prietene” – nu va mai fi perceput ca unul absurd.
St. Pierre et Miquelon, je vous aime beaucoup! Au revoir!
George V. Freundlich
Timmins (Ontario, Canada) – 28 august 2022
Despre autor
George V. Freundlich este un clujean stabilit de 37 de ani în Canada.
La Cluj-Napoca a studiat muzica clasică şi medicina, absolvind cu media10.
În Canada şi-a clădit o carieră strălucită, fiind votat „Medicul Anului 2008”.
În paralel a continuat şi activitatea muzicală, cu 25 de ani într-o orchestră simfonică, dar și una de jazz.
Recent i-a fost decernată prestigioasa Diplomă de „Absolvent de Elită «Alumnus of Exception»” de către UMF Cluj-Napoca, fiind până în prezent singura persoană care are această diplomă.
A fost cel mai tânăr personaj din enciclopedia „Clujeni ai Secolului XX”, ediţia 2000.
Este un globe-trotter extrem de activ, vizitând peste 100 de ţări. A ajuns inclusiv la Cercul Polar de Nord și în Antarctica.
Pe lângă Ziaristii.com, este contributor la publicaţii precum „Pinterest”, „Life and Leisure”, „The Savvy Globetrotter”, „Făclia” (de Cluj), „Viaţa Transilvaniei” (la care a fost co-fondator în 2006).
