Cristi Puiu nu a protestat în timpul instaurării adevăratei dictaturi, în urmă cu doi ani, când în Piaţa Victoriei sute de mii de oameni paşnici erau gazaţi şi bătuţi de către Liviu Dragnea. Se pare că doar „dictaturile medicale”, nu şi cele reale, au acest efect asupra domniei sale.
De departe, trist mi se pare confiscarea afirmaţiilor lui Cristi Puiu de către personaje toxice, care practică ortodoxia de grotă şi naţionalismul retrograd. Iulian Capsali şi Dan Chitic, doi saltimbanci ce ţopăie pe ritmuri putiniste, au făcut din discursul lui Puiu confirmarea tâmpeniilor pe care le colportează de luni de zile în spaţiul public. „Aţi văzut, bă? Hai, că despre noi spuneţi că suntem proşti şi rusofili, dar de Cristi Puiu ce ziceţi, ha?” La asta se ajunge când oameni deştepţi au clipe de confuzie.
Fără îndoială, regizorul Cristi Puiu are dreptul firesc de a spune ce gândeşte. De fapt, e imperativ să o facă, mai ales ca om de creaţie, cu vocaţia libertăţii şi dubitativului. Pentru mine, contează enorm opinia cuiva precum Cristi Puiu, chiar dacă aceasta este antagonic diferită. Vine de la un om deştept, cu licăriri geniale, iar asta înseamnă mult. Totuşi, comparaţia între obligativitatea purtării măştii şi dictatura ceauşistă, între tinerii care nu mai ascultau de puterea comunistă a ultimelor zile şi cei care azi refuză masca de protecţie, ei bine, asta mi se pare prea mult.
Trimiterea la lupta celor care în decembrie 1989 au murit cu gloanţele Securităţii şi Armatei în piept, riscă să arunce în derizoriu tocmai idealul pentru care acei români liberi au murit. Sunt convins, mulţi dintre ei ar fi purtat masca azi, dacă ştiau că astfel salvează în jur vieţi. Da, ar fi fost şi unii care şi-ar fi pus întrebări, dar ar fi purtat-o. Cristi Puiu, la TIFF, n-a făcut-o. O dovadă substanţială că regizorul nu trăieşte în dictatura la care face trimitere este tocmai faptul că poate spune răspicat că e victima „dictaturii”, fără ca, imediat, să fie arestat, torturat şi ucis.
Din fericire, Cristi Puiu nu e regizor în dictatura lui Nicolae Ceauşescu, altfel capodopere ca „Moartea domnului Lăzărescu”, „Marfa şi banii” şi „Sieranevada” nu ar fi existat. În comunism, în cel mai bun caz, un om liber şi curajos precum Cristi Puiu ar fi făcut filme despre protecţia muncii, în fabrici şi uzine, pentru rafinata clasă muncitoare, precum regizorul Mircea Daneliuc, ce a îndrăznit să sfideze şi să înfrunte cumplita cenzură a satrapilor comunişti. Cu regret constat, Cristi Puiu nu a fost la fel de vocal în timpul instaurării adevăratei dictaturi, în urmă cu doi ani, când în Piaţa Victoriei sute de mii de oameni paşnici erau gazaţi şi bătuţi de către Liviu Dragnea. Se pare că doar „dictaturile medicale”, nu şi cele reale au acest efect asupra domniei sale.
Recunosc, Cristi Puiu are însă dreptatea sa. Da, s-au făcut abuzuri în perioada de pandemie din România. Da, corupţia şi furtul au purtat şi masca de protecţie împotiva Coronavirusului. Da, malpraxisurile medicilor incompetenţi au îmbrăcat funesta haină a morţii de Covid. Da, gafe ale autorităţilor s-au ţinut lanţ, mai ales în Starea de Urgenţă. Dacă un om ca regizorul Cristi Puiu o spune, asta întăreşte percepţia pe care o avem cu toţii despre România, o ţară veşnic în luptă cu cinstea şi adevărul.
Personal, cred că regizorul Cristi Puiu, prin bijuteriile filmice, de valoare inestimabilă, pe care le-a dăruit poporului român are dreptul de a face şi gafe uneori. E om. Orice ar face sau ar spune o mie de ani de acum înainte nu poate şterge admiraţia pe care i-o port. Totuşi, nu i-ar strica mai multă prudenţă şi reflecţie în viitor, mai ales în chestiuni atât de delicate, în care diferenţa dintre viaţă şi moarte o poate face simpla purtare a măştii, chiar şi în „dictatura medicală”.
Paul Palencsar, jurnalist şi teolog