Stăteam în genunchi şi ascultam. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.
Mangalia e un oraş provincial, cu parfum de Orient şi istorie cosmopolită. Perşi, macedoneni, daci, romani şi bizantini, toţi au trecut pe aici. Au crezut, vremelnic, că sunt stăpânii locului. M-am plimbat în micul port turistic şi de acolo, pe dig, până la farul genovez. E linişte. Aleea cu tei mari şi umbroşi, lângă mare, te îmbie să visezi cu ochii deschişi, stând pe bănci de lemn şi privind în larg.
Un minaret răsărit dintre frunze. Aşa imi amintesc întalnirea cu geamia din Mangalia. Era dimineaţă şi poarta închisă. Am avut răgaz să citesc istoricul afişat pe gard. Nu credeam să descopăr aici cea mai veche moschee din România. Anul construcţiei, 1573. Nu a durat mult şi am intrat. O femeie, între două vârste, scundă, cu o găleată într-o mână şi o pungă mare cu detergent în cealaltă, mă pofteşte să o urmez.
În stanga mea se dezvăluie un cimitir. Am intuit ca e cimitir. În loc de cruci răsar pietre verticale cu scris arăbesc şi turbane. Mormintele sunt vechi, parţial acoperite cu flori mici şi galbene, orientate în aceeaşi direcţie.
Capul înspre Apus şi picioarele spre mare. Oare, cum se vede răsăritul de acolo, din lumea morţilor ? Se scaldă ei, preţ de câteva clipe, în lumină, ca mai apoi să aştepte, în beznă, reivirea din mare a discului de foc ? Turbane, fesuri, mahrame. Toate sculptate în piatră.
Mormintele, fiecare, poartă un număr. La numărul 4 odihneşte muftiul, şeful preoţilor, mi s-a spus. La 14 e un general de armată. Mehmet Paşa e la 22. Sunt îngropaţi aici şi oameni cu vieţi mai puţin sonore. Stau cuminţi şi aşteaptă. Cu fiecare răsărit care trece sunt mai aproape de lumina cea veşnică.
Prinţesele nu mor. Cea de aici are 441 de ani. E fiica Sultanului Selim al II – lea şi soţia lui Socollu Mehmet Paşa. Are un nume de basm arăbesc. Esmahan. A venit la Mangalia şi a ridicat o geamie.
Ce frământări şi ce dorinţe nestăvilite au făcut-o să lase Stanbulul pentru Mangalia ? Poate moartea tatălui ? Era orfană, de acum. A înţeles că cel drag, plecat în lumea răsăritului etern, ia cu el o parte din ea. De fapt, toţi cei care pleacă iau cu ei o parte din cei care rămân. Esmahan a rămas.
Ca atunci, e frumoasă şi azi. În zile senine e sus, în minaret. Priveşte infinitul mării, în aşteptarea clipei când toţi cei din morminte se vor scula şi vor fi, din nou, împreună.
Am dat târcoale geamiei. E clădită din piatră cioplită pe loc de meşteri turci. Nu s-a folosit liant pentru a uni blocurile de piatră, ci scoabe din oţel. E zveltă şi are proporţii ideale. Pare o casetă pentru bijuterii în faţa căreia nu te poţi abţine să ridici capacul, să vezi ce bogăţii ascunde.
Am intrat. Pridvorul înalt şi sprijinit pe coloane de lemn te transpune în atmosfera mănăstirilor moldave. Am stat aşezat pe băncuţa de la intrare. Perspectiva e unică. Poţi privi mormintele şi, printre ele, pe cei care vin să ia apă de la cişmeaua de lângă gard.
E ciudat ! Cei vii îşi astâmpără setea cu apa din curtea celor morţi. Cei din urmă nu mai au nevoie. Au apa vieţii si asta e destul, mi-am spus. Trebuie să fie aici o logică adâncă la care nu am acces.
Răcoarea încă parfuma interiorul. M-am descălţat. Nimic din glodul lumii de afară nu trebuie adus înăuntru. Am vrut să-mi fac cruce, din obişnuiţă. Îmi e străin totul, dar simt că aici, la fel ca în bisericile noastre, locuieşte El. Îţi vorbeşte dacă taci.
Un candelabru mare, covoare pufoase şi lungi, o absidă în peretele din faţă. Nu văd picturi sau statui. În islam sunt interzise cu desăvârşire.
Nimic nu trebuie să tulbure legătura directă a omului cu Creatorul care, oricum, nu poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti. Singurele obiecte agăţate de pereţi sunt înscrisuri arăbeşti, înrămate. Prin ferestre intră soarele dimineţii şi eu mă reculeg.
Câteva perne aşezate pe jos şi nişte măsuţe joase, totul acoperit cu un cort. La câţiva metri distanţă, pe un reşou special gândit, sunt înfipte în nispis ibrice cu cafea. Se vorbeşte turceşte şi româneşte, pe fundal de muzică orientală, se fumează narghilea şi se stă la orizontală, pe perne moi. Parfumul de tutun şi aroma cafelei te duc departe, peste mare, la Stambul.
Cer o cafea. Tinerii de la masa alăturată discută teologie. Plăcut surprins, tentaţia de a-i asculta devine irezistibilă. Se pune multă pasiune. Îmi dau seama că sunt trei creştini şi un musulman. Cel din urmă e mai în vârstă. Discută, au feţele luminoase şi beau cafea.
Îi văd şi acum. I-am luat cu mine ca antidot pentru prostie şi intoleranţă. Mi se aduce cafeaua, cu zahăr brun alături. O sorb, în înghiţituri mici, şi privesc moscheea. Aerul miroase a toamnă, iar soarele, făcându-şi loc printre frunze, îmi mângâie faţa. E tihnă şi grijile sunt departe.
Pe Mustafa l-am cunoscut la geamia din Mangalia. Are 13 ani şi nu a călătorit mai departe de Constanţa. E inimos. Îmi vorbeşte într-o română care imi aduce aminte de “ Toate pânzele sus “ şi de Ismail. Află că vreau să scriu despre moschee şi ochii i se luminează. Nu se lasă rugat mult şi imi spune că trebuie, neapărat, să merg sus, în minaret.
Mă conduce. Descuie uşa de la intrare şi ajungem în încăperea care duce spre turn. Treptele sunt joase şi coridorul strâmt. Urcăm.
De sus văd blocuri şi hoteluri cu arhitectură comunistă. Moscheea şi curtea cu morminte formează un cerc sacru, singura dovadă că omul e capabil de frumos. Timpul trece repede şi rugăciunea e aproape.
Mustafa mă invită să particip. Accept. Imi spune că, obligatoriu, înainte de rugăciune trebuie făcută abluţiunea, spălarea mâinilor şi picioarelor. Se spală la izvorul din curte şi intră. Din minaret răsună chemarea şi rugăciunea începe.
Stăteam în genunchi şi ascultam. Mustafa era în faţă, cu imamul, iar eu într-un colţ. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.
