România s-a prăbușit ca actor regional relevant după 2016, pierzând statutul de partener-cheie al SUA și NATO după ce a părăsit tandemul cu Polonia, iar acum se îndreaptă cu repeziciune către un nou „parteneriat”, cu Ungaria aliată a lui Putin, avertizează profesorul univesitar și istoricul expert în rusologie Armand Goșu, într-o vastă analiză publicată în Revista 22. Azi, România s-a autoexilat în irelevanță, fiind privită de Occident „la pachet” cu Bulgaria, adică un stat incapabil să producă ceva, orice, indiferent pe ce dosar de politică externă ar fi vorba.
Armand Goșu arată că actuala situație are la origine schimbarea strategiei de politică externă inițiată de Klaus Iohannis, care a redirecționat România dinspre parteneriatul prioritar cu SUA către cel cu țările europene occidentale. A fost o carte pierzătoare, pentru că România este acum în afara discuțiilor mari, polul strategic mutându-se decisiv către Polonia – țările baltice. La schimb cu această reorientare strategică, țara noastră a ratat, cel mai recent, intrarea în Spațiul Schengen.
Probleme istorice. În 1991, chiar înainte de proclamarea independenței Ucrainei, Parlamentul și Guvernul român – controlate de oamenii Moscovei – adoptau o proclamație prin care România emitea pretenții teritoriale față de țara vecină!
Explicațiile poziționării românești ambigue față de Ucraina sunt foarte profunde. Profesorul Goșu face o incursiune până în urmă cu 120 de ani, dar cauzele principale trebuie căutate în originile comuniste ale actualelor structuri de putere și militare de la București. Elitele țării noastre i-au fost ostile Ucrainei încă dinainte ca aceasta să-și proclame independența, prin referendumul din 1 decembrie 1991.
Pretențiile teritoriale explicite manifestate de România într-o proclamație a Parlamentului la București din 28 noiembrie 1991, prin care se revendicau Sudul Basarabiei, Hotinul și Hațegul, au dus la nenumărate episoade tensionate cu noul stat apărut la granița de est. Făcând jocul lui Gorbaciov și al puterii comuniste de la Moscova, care încă mai sperau să blocheze independența Ucrainei, regimul Iliescu a ignorat în 1991 pericolul de a deschide Cutia Pandorei, pentru că în baza acelorași pretenții teritoriale Ungaria putea cere o parte din Transilvania.
De atunci, lucrurile au mers prost între România și Ucraina.
Situația s-a detensionat temporar în 1997-2000, după ce fostul partid comunist din România, rebotezat PDSR (acum PSD), a pierdut alegerile și la putere a venit Convenția Democrată. Așa s-a putut semna tratatul de prietenie cu Ucraina, care a permis aderarea României la NATO și la UE.
Apoi, relațiile au înghețat din nou.
Direcții greșite: cu Iohannis președinte, România a pierdut statutul de membru al tandemului strategic cu Polonia, pe flancul estic al NATO și al UE
După venirea la putere a lui Klaus Iohannis, România s-a prăbușit ca actor relevant pe plan regional. Președintele român a reorientat țara dinspre parteneriatul strâns cu SUA către unul cu nucleul țărilor europene occidentale. A fost o alegere proastă, după 2016 Polonia și țările baltice profilându-se ca singurul pol strategic al flancului estic din NATO. Dar această situație nu trebuie pusă exclusiv în cârca lui Iohannis, pentru că întregul eșafodaj al instituțiilor de forță de la București păstrează încă mentalitatea comunistă de dinainte de 1989.
Goșu își presară articolul cu informații inedite, precum episodul penibil în care Klaus Iohannis i-a întors pur și simplu spatele omologului său ucrainean pe holurile Adunării Generale ONU, de la New York, atunci când acesta din urmă a venit să-l întrebe de ce și-a anulat vizita la Kiev.
Voit sau nu, elitele României merg și azi pe narativul Moscovei, cu care alimentează o importantă parte a presei. Spre exemplu, Bucureștiul presează Kievul să nu recunoască limba moldovenească, deși el însuși recunoaște ca stat independent Moldova. Pentru a ieși din acest nonsens, România ar trebui mai întâi să anuleze recunoașterea Moldovei ca stat independent, înainte să le ceară altora să nu recunoască limba moldovenească!
Goșu avertizează că Bucureștiul nu e încântat de perspectiva unei eventuale victorii a Ucrainei în fața Rusiei, deși succesul lui Putin ar transforma țara noastră într-o țintă cu graniță de peste 600 de km cu rușii.
România se îndreaptă spre un nou tandem, cel cu Ungaria, aliata Rusiei, pe măsură ce se apropie negocierile de aderare a Ucrainei la NATO și UE. Toate aceste lucruri ar trebui să ne îngrijoreze profund.
Întregul editorial poate fi citit pe site-ul Revistei 22.